Cand eram mica, inventam povesti…pentru ca auzisem deja toate basmele din biblioteca(volume intregi) si ma plictisisem de ele.
Tin minte ca la gradinita, dupa ce educatoarea a aflat de pasiunea mea, ma scotea in fata clasei si ma punea sa inventez povesti.
Cum a aflat educatoarea:
O data, incepe sa ne citeasca „Cenusareasa” si ma plictiseam atat de tare, incat ma ridic in picioare si ii spun:
”Doamna educatoare, povestea asta e foarte plictisitoare.. Ati putea sa ne cititi altceva?”
Educatoarea face ochii mari, zambeste cu superioritate, ma scoate in fata clasei si zice:
„Bine, Andreea, daca tu crezi asta, zi-ne tu o poveste mai frumoasa”.
Iar eu i-am inventat pe loc o poveste. Si copiilor le-a placut.
Termin de zis povestea care evident se termina cu “si au trait fericiti pana la adanci batraneti” si educatoarea ma intreaba:
“Da’ cum se numeste povestea asta?”
Inventez un nume.
Ea:”N-am auzit de ea..”
Eu: “Pai am inventat-o acum..”
Educatoarea face ochii si mai mari.
De atunci, in fiecare ora ziceam povesti inventate pe moment, si ma simtem excelent!
Cum i-a stat inima in loc
Aveam inspectie la gradinita. Si, din cate auzisem , era ceva serios. Adica educatoarea era foarte nervoasa. Era o serbare comuna si cu grupele mici si cu grupele mari. Eu eram la grupa mare: aveam 5 ani jumatate.
Pregatim noi serbarea, o repetam, iar apoi educatoarea le spune celorlalte colege de-ale ei despre talentul meu, si se hotarasc sa ma lase sa spun o poveste. Ma pune asadar, la repetitii, sa inventez o poveste. Educatoarelor le place, mai repetam de cateva ori aceeasi poveste.
A doua zi, din nou aceeasi poveste, o repetam pt ca educatoarea sa fie sigura ca voi interpreta frumos, cu intonatie. Si totul merge perfect la repetitii.
Urmatoarea zi apare “inspectia”, serbarea iese super, iar apoi vine momentul sa zic eu povestea. Si toata lumea isi ciuleste urechile, educatoarele isi zambeau una-alteia. Ca si cum: uite “la piece de resistence”, o sa cada astia din comisie pe spate...
Iar eu incep sa zic cu totul altceva!!! Observam cum educatoarea facea o fata speriata, toate celelate educatoare se uitau nedumerite unele la altele. Iar eu continuam frumos, cu intonatie, o poveste pe care o inventam atunci, pe moment.
Happily ever after
Ajung si la finalul ei care nu se schimba niciodata indiferent de poveste:"si au trait fericiti pana la adanci batraneti"; comisia este mai mult decat incantata, o felicita pe educatoare, care era usurata ca totul iesise bine. Apoi, dupa ce toata lumea pleaca, educatoarea vine la mine si ma intreaba:
„Andreea, dar de ce nu ai zis povestea pe care o repetasem noi?”
si eu ii raspund: "Dar, doamna educatoare, am spus de atatea ori povestea aia incat ma plictisisem si eu de ea. Si nu mai vroiam sa zic acelasi lucru inca o data si am inventat alta.”
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
15 comentarii:
esti un fel de geniu... sa inteleg? ;))
Wow, cat de tare! Chiar poti sa faci asta? Ai talent de improvizatie, eh? Foarte dragute si senine amintirile tale :)
nu, nu sunt niciun geniu.:)
aveam imaginatia f bogata cand eram mica..si ma plictiseam f repede.
hai mai blondy ca la improvizatie suntem tari... remember bulgaria?? :D
oo, da, we rocked!:P La propriu. I-am facut praf. Le era frica se noi:) oligofrenski:)
aveai spirit de hip-hop cand erai mica. "dadeai povesti" freestyle. naiz. :)
poate facea si un battle ;)
claaar
si cine pierdea pleca cu rochita patata :)))))
huh??? eu nu am auzit de asa ceva... :-s
am pierdut firul actiunii..care rochita?
nici eu nu stiu.. cili...lamuriri..ceva? :D
pai la serbare/inspectie nu erai in rochita ?
=))
adevaru e ca eram in cea mai mare parte a timpului in rochita...
nu degeaba iti spunea Ofelia printzesuca:-))
Trimiteți un comentariu