Am mers la Ploiesti

Ploiești. Se făcea seară și aveam de stat prin centru vreo 40 de minute.
La semafor, vine un puști la mine și îmi cere bani. Îi zic să vină cu mine, prefer să îi iau ceva de mâncare, decât să îi dau bani.
Și uite așa, începem să vorbim.




Ajung cu el la casa de la Mc Donald's. Una din vânzătoare vine în dreptul lui și îl întreabă:
Vrei să comanzi ceva?
Iar el zice mândru: NU, eu sunt cu EA.
 
Îmi cumpăr un ceai cald și îi spun: Vrei să îți iau ceva de mâncare sau vrei să îți dau banii care îmi rămân de la ceai?
 
El: Banii.
 
Eu: Bine.
Primesc restul - 6,5 lei (exact cât costa microbuzul ca să ajungă acasă) și îi dau banii.
 
Abia la final de tot am aflat cum îl cheamă.



El a fost Florin, născut pe 14 decembrie, Urlați.

Strainii din Verona

Ultima zi am pastrat-o pentru Verona. Nu eram foarte sigura ce vreau sa vad sau sa revad, dar simteam ca au ramas unele lucruri neincheiate – cum ar fi libraria FNAC sau anticariatul.

De dimineata am intarziat, erau mai putini turisti decat datile trecute. Am gasit tiramisu si placinta de mere calda, ceea ce mi s-a parut excelent avand in vedere ca pana atunci mancasem la micul-dejun doar cascaval cu paine prajita si putin chec.

Desi de obicei cafeaua imi era adusa la masa, am zis sa ma duc sa imi pun singura. Fix inainte sa ma opresc la aparat, se intoarce inspre mine un tip de la o masa si incepe sa ma intrebe in italiana despre vopseaua de par.Eu ii raspund, tot in italiana.

Am uitat sa zic: din momentul in care am ajuns acolo, am vorbit aproape numai in italiana. Nu am idee de unde o stiu, nu am studiat-o niciodata, nu am facut vreun curs si nu am avut un iubit Italian. Singurele mele contacte au fost cand eram mica si ma uitam la desene pe RAI 1 si RAI 2. Astea erau preferatele mele:

Si uite asa, am ajuns sa vorbesc cursiv italiana.

Revin la strainul meu. Am tot povestit despre vopsea, i-am zis ca e din Londra, el – “Ce coincidenta, noi am locuit acolo. Ea e sotia mea” – dau mana cu o coreanca.

Continuam discutia. Nu gasesc un cuvant in italiana, asa ca i-l zic in engleza.

El, mirat: Adica italiana nu e limba ta materna?

- Nu.

- Dar de unde esti?

- Din Romania.

- Vrei sa vorbim in engleza?

- Da, ar fi excelent!

Ma simteam de parca ii cunosteam de o viata. Nici nu mi-am mai pus cafea, am ramas sprijinita de perete, langa masa lor, si am vorbit despre Verona, alimente, oameni, ziceai ca suntem niste prieteni care nu s-au mai vazut de multa vreme.

La un moment dat, tipul zice: Ati mers sus de tot sa vedeti tot orasul?

- Nu.

- TREBUIE sa mergeti acolo, este cel mai frumos loc din Verona. De fapt..daca vreti va putem lasa noi cu masina. Plecam acum si e in drum.

- Perfect, ne intalnim la receptie in 15 minute.

- Ah, sper ca nu te deranjeaza cainii. Avem un caine cu noi. Apropo noi suntem Fabian si Chichi.

(...)

Am coborat la receptie si Fabian mi-a adus cainele: Andreea, el e Boner. Vrei sa stai cu el pana aduc eu masina?

Ne-am urcat cu totii in masina si ne-am oprit la spalatorie: "Nu pot sa merg la drum lung daca e murdara, trebuie sa o spal."

A pus masina pe o platforma. Noi am ramas inauntru. Masina inainta si multe brate colorate cu spuma o spalau. Exact ca atunci cand mergeam cu ai mei la spalatorii automate de masini si ramaneam inauntru mirata de toate culorile si texturile care se lipeau de geam.

Ce a urmat a fost un episod cinematografic in stilul lui Linklater combinat cu umorul lui Woody. Adica in timp ce masina trecea prin mai multe etape ale spalarii am vorbit despre joburi, calatorii, muzica, scena, relatii, Londra. El a lucrat in vanzari. A locuit cativa ani la Londra. Apoi s-a mutat intr-un orasel din Italia. E dependent de calatorii. Nu vrea copii, ii ajunge catelul. “Boner e copilul nostru.”

Masina era uscata cu niste jeturi puternice de aer si stropii zburau in toate partile. Mi-a povestit de perioada in care lucra la un bar in Londra si statea la beri cu Elton John si cu cei de la Depeche Mode.

Am vorbit tot drumul cu el si cu Chichi, am aflat tot ce era de aflat unii despre altii. Fara sa imi dau seama cat timp a trecut, m-am trezit sus de tot, in cel mai inalt punct din Verona.

Atunci a fost primul moment al calatoriei in care m-am simtit fericita.

I-am intrebat pe Fabian si pe Chichi care e povestea lor.

Video-jurnal de Veneția

De dimineață am mers la gara din Verona și am cumpărat bilete pentru Veneția: 14,4 euro dus-întors.

M-am urcat în tren și într-o oră jumătate eram deja acolo. Totul arăta că acum 4 ani, când fusesem ultima dată:
- mulți turiști
- tricouri albe cu blugi
- teniși
- mame cu bebeluși
- clădiri cochete, gondole, vaporașe, negri care vând genți contrafăcute Louis Vuitton (în Italia vezi peste tot femei cu modelul fake sau nu LV), cartiere de lux (Burberry, Miu Miu, Prada, Cartier), bijuterii din sticlă de Murano, accesorii vintage de la 200 euro în sus
- negri care aruncă prin aer cu diverse obiecte zburatoare cu luminițe albastre
- toate drumurile duc la San Marco
- cafea de la 4 euro

 Așa că am filmat:



Surpriză călătoriei a fost expoziția de viori dedicată lui Vivaldi. Am stat 40 de minute cu muzica aceea instrumentală pe fundal citind despre sărăcie, neajunsuri, recunoașterea talentului după moarte, probleme de sănătate, muzică, muzică, muzică.



Plus bonus:

 (Va urma. Ultima zi în Verona avea să răstoarne tot ce trăisem în Italia până atunci.)