Cum sa canti in toaleta publica

Pe la 22:30 m-a chemat Klaus in Gradina la Verona.
Eram plecata de ceva vreme de acasa, asa ca desi aveam blugi si geaca, purtam sandale in picioare.
Am ajuns. Evident stateam la masa afara: eu, Klaus si Robi.
Dupa o limonada de ananas rece ca gheata, combinata cu picaturi de ploaie si vant destul de rece am decis ca nu mai rezist.
Le zic: Hai sa plecam! Mor de frig.
Ei: Da' stai sa terminam berile.
Tocmai ce comandasera cate o noua bere, era ultima comanda.
Dardaiam de frig, asa ca am hotarat: "Ma duc la toaleta si va astept acolo."

Ajunsa in toaleta - m-am dat cu ruj, m-am fatait de colo-colo, am fredonat melodii, m-am spalat de vreo 2 ori pe maini. Baietii nu veneau. Am descoperit un geam care dadea chiar in gradina. Radeau de mama focului si nu se grabeau deloc cu berile alea.

Am iesit pe hol si am inceput sa cant - sa cant tot ce imi trecea prin minte, adica le inventam pe loc.

Nu stiu cat timp a trecut sau daca se auzea de afara.

La un moment dat au intrat baietii. Nu m-am oprit din cantat asa ca Klaus a scos aparatul si a inregistrat.
Melodia e compusa pe loc acolo in toaleta, de aceea nu stiu cata coerenta au versurile.

Taximetristul si covorul

"Cu toate ca ne certasem la un moment dat, pana la urma ne-am luat in brate si ne-am pupat. Ceva frumos. Lucruri de-astea nu cumperi asa oricand."

Trebuie sa va zic ca in ciuda tuturor lucrurilor incredibile care mi se intampla, eu nu prea am episoade cu taximetristi. Adica la mine functioneaza cam asa: ma urc in taxi-zic unde tre' sa ajung - platesc - ma dau jos. Nu vorbesc cu ei, nici ei cu mine - fapt ce a socat-o pe Oana Parache cu care am avut o sedinta foto ieri pentru LaChatterie.

Stati ca urmeaza si video, dar mai incolo.
Dupa ce m-am transformat intr-un fel de Marilyn Monroe prin mainile magice ale Ioanei Cristea & Iulian Urlan  am pornit impreuna cu Oana Parache spre parc. Si acum o sa scriu exact cum s-a intamplat.

Ca sa va imaginati: Eu - coafata-machiata-cu tenisi-si-geaca-de-piele; Oana-cu-multe-genti-de-fotograf-pulover-negru-blugi-proaspat-cumparati.
Ne urcam in primul taxi pe care il vedem la statia 1 decembrie 1918 (nu stiu cum se numeste strada).
Ii zicem unde mergem.
Taximetristul: Vai, sarumana, multumesc mult! Multumesc tare mult.

Eu ma uit la Oana; Oana se uita la mine, ne uitam la el - poate vorbea la telefon? NU-vorbea cu noi.

(Ulterior misterul s-a elucidat: nu avusese o cursa de 3 ore si se plictisea ingrozitor.)

Si aici incepe straniul pentru mine. Este primul taximetrist cu DISCURS pe care il intalnesc.
Ne povesteste cum a schimbat azi 3 covoare, cum sotiei lui nu i-au placut, s-au certat. Stie toate nuantele bej, cafeniu-urs-brun, culoarea untului, patratele roscate, dimensiuni. Vroia si el sa ii faca sotiei lui o surpriza de Paste asa ca s-a dus de dimineata si i-a luat un covor care ii placuse ei. Cand s-a intors cu el acasa, mare scandaaaaal: sotia il detesta. L-a dus inapoi. A luat altul mai simplu, mai bej, "ca o mocheta" - din nou acasa: DEZASTRU. Sotia ii face iar scandal ca nu e bun de nimic, ca nici un covor nu e in stare sa cumpere.

Dar i-o zice si el: "De ce nu ai mers cu mine? Aveai copil de alaptat sau ce?"

...toate astea l-au intristat rau, ne zice in continuare. Porneste pentru a 3a oara la magazin iar fata ii da banii inapoi pe covor... "aveam si bonul aveam tot, m-a vazut asa amarat si pana la urma cred ca i s-a facut mila de mine si mi-a dat banii inapoi."


Toata povestea pe larg in video-ul de mai jos. Cert e ca pana la urma s-au pupat si s-au impacat, ca asa le sta bine unor batrani trecuti de 60 de ani - "Doi batrani nebuni care se cearta si dup-aia se pupa."

SPOLER ALERT: protestul acestui taximetrist impotriva oamenilor bogati. "Mi-am propus sa traiesc mult. (...) sa fie ca un protest impotriva celor bogati."

+ la 5:15 aparem eu si Oana.

Prima data SINGURA

Prolog: Nu stiu cati dintre voi stiu, dar am mers 10 zile la Toronto sa cantam la Canadian Music Week (cu Dekadens).

La scurt timp dupa ce ne-am cazat si am vazut clasicele puncte turistice, am descoperit ca la 10 minute de hostel de afla Cartierul Chinezesc. Chinatown, in totalitate: cu produse made in Chine, muzica chinezeasca pe fundal, filme chinezesti, vanzatori-chinezi, cumparatori – chinezi si asa mai departe.

Joi 22 martie. Ziua in care avem concertul. 

Ne trezim si pornim spre Chinatown. Noi suntem singurii intrusi din cartier.

Intr-unul din magazine gasesc o mini-umbrela verde. Pentru cei nu stiu, am o slabiciune pentru umbrele. Asa ca nu rezist tentatiei si ma duc sa o platesc. (seara, am folosit-o la concert)

Vanzatoarea vorbeste o engleza stricata; ii dau banii. Ea se uita la mine, apoi la colega ei, ii spune ceva in limba materna apoi imi intinde un plic.

Cu aceeasi engleza stricata imi explica: are 2 bilete la balet, spectacolul incepe intr-o ora, ea si colega ei evident nu pot ajunge – asa ca mi le ofera mie. Gratis.

M-am blocat. Nu neaparat pentru ca mi le-a oferit, dar cu o zi inainte facusem mare tam-tam ca vreau sa merg la un spectacol de teatru, opera sau orice fel de performance made in Canada. Si toata lumea ma trimisese sa ma documentez pe net, nefiind la curent cu stagiunea din Toronto. Iar pe net nu gasisem mare lucru. Si acum mi se oferea - out of the blue - experienta mult dorita.

-         You need to hurry if you want to go, it will start soon, imi zice chinezoaica.

Ma dezmortesc din blocaj, ii multumesc indelung, iau biletele si merg inspre Four Seasons Centre of Performing Arts - http://www.coc.ca/aboutthecoc/fourseasonscentre.aspx

Pe drum, Jan imi zice “Iti dai seama ca la cate patesti tu, poate e o capcana si cine-stie-cine te asteapta pe scaun acolo. Poate aveau vreun rendez-vous cu mafioti. Sau poate e un spectacol d-asta numai cu chinezi. Si o sa fie direct – ASTA NU MI SE POATE INTAMPLA MIE.”

“Eu ma duc oricum. Nu vrei sa vii?”
“Nu. Dar daca ai probleme, da-mi un telefon.

Dintre toate zilele petrecute in Toronto, asta a fost singura in care nu ma machiasem. Purtam cizmele negre, colanti portocalii si o rochie neagra. Nu eram imbracata de “balet”, pe de alta parte era joi ora 14 - poate ca nici ceilalti nu avusesera timp sa se “gateasca”.

Ajung in fata centrului. Afara erau o multime de batrani eleganti. Eleganti – ca in filme. Dar nu imi pasa, trebuia sa vad spectacolul.

Ma uit pe bilet – dandu-mi seama ca fusesem atat de coplesita incat nici nu stiam la ce spectacol ma duceam. The Seagull-Cehov, 75$. Saptezeci si cinci de dolari??

Intru. Ii spun tipei ca am un bilet in plus, sa il ofere cuiva.

In continuare vad multi batrani, unii in scaun cu rotile, altii mai vioi, servind cafea si sampanie la bar. Ma plimb printre ei. Sunt cea mai tanara. Vad o tipa in slapi.  Poate ca pana la urma nu sunt cea mai nepregatita vestimentar pentru eveniment. Vad coliere opulente, bratari de aur, sacouri, barbati la costum, esarfe purtate drept sal.

Merg sa imi caut locul in sala. Stau la loja, foarte aproape de dreapta scenei.

               Dupa 7 minute, incepe spectacolul.

                                                                                      ***

A fost incredibil. Nu e o recenzie si nici nu vreau sa pun accentul pe asta, insa m-a impresionat. O recenzie canadiana gasiti aici http://tapeworthy.blogspot.com/2012/03/breath-of-fresh-air-seagull-ballet.html

                                                                                      ***   

Revenind. A fost prima data cand am mers singura la un spectacol. Pana acum nu concepeam sa merg singura la teatru, opera, balet, concerte – mi se parea ca TREBUIE sa mergi insotit. Dar iata ca a trebuit sa merg pana in Toronto ca sa scap de ideea asta preconceputa.

Daca ar fi sa rezum, as spune: 

Am iesit nemachiata in cartierul chinezesc din Toronto, iar vanzatoarea de la care am cumparat o mini umbrela mi-a facut cadou 2 bilete a cate 75$ la spectacolul de balet “Pescarusul”(Cehov) la care am mers pentru prima data in viata mea neinsotita. Si asta chiar ca nu mi se putea intampla mie!