Cand eram in generala era o moda: sa ai jurnal.
Colegele mele isi cumparau acea agenda mica si roz (de cele mai multe ori) cu un lacat la fel de mic care avea o cheita.
Eu nu am avut aceasta agenda. Si nu aveam cum sa o cer parintilor sau bunicilor - ca m-ar fi intrebat ce vreau sa fac cu ea. Si care e rostul unui jurnal daca nu acela de a fi SECRET?
Totusi, colegele si vecinele mele aveau. TREBUIA sa am si eu.
Locuiam la bunici in perioada scolii generale si cotrobaiam frecvent prin sertare. Gaseam tot felul de albume, caiete vechi...si intr-o zi am gasit un carnetel mic cu pagini galbene. Foaie velina. Coperta maro dintr-un fel de imitatie de piele. Cu striatii. Imediat m-am gandit ca ala avea sa fie jurnalul meu. dar trebuia sa ii gasesc o acoperire.
Asa ca am inceput sa lipesc suprize de la gume de mestecat si tatuaje. Brusc, am devenit atat de pasionata, incat lipeam si dublurile, lipeam tot ce era autocolant, nu conta. Asa am introdus in familie carnetelul meu.
Bineinteles, de la jumatate incolo am inceput sa scriu in el. Scriam cam tot ce se intampla pe la scoala, despre intrigile din clasa care atunci pareau catastrofale, despre baietii pe care ii placeam, despre cei de care ma credeam indragostita, chestii de genul asta.
Am tot scris in el.
Il tineam in sertarul de jos sub un caiet vechi de geografie.
Am scris pana i-am terminat toate foile.
Intr-o dimineata -in vacanta - ma suna bunica mea.
La un moment dat ma intreaba: "Auzi, tu ai cumva un jurnal?"
Eu: "Cum adica?"
Ea: "Adica vezi ca mama ta citeste din el. Trebuie sa ii gasesti alt loc. Dar nu ii zice ca ti-am spus. M-am gandit ca sunt lucrurile tale personale..."
am inchis telefonul. soc!
[asta nu mi se poate intampla mie, asta nu mi se poate intampla mie(...); multa vreme am privit-o pe mama circumspect, gandindu-ma oare cat a apucat sa citeasca. ]
l-am luat din sertar, l-am ascuns bine si nu am mai scris niciodata in el.
acum mi-ar placea sa il gasesc, sa revad ce scriam in el.
dar l-am ascuns atat de bine, incat e de negasit.
later edit:
Dupa 3 ore si 24 de minute l-am gasit! tot intr-un sertar de jos(!) intr-un plic, intre niste felicitari de Craciun.
si nu ma mai satur de el. Uite ca chestia asta cu LISTA DE PRIETENI exista de pe atunci.
Postări
2 comentarii:
Aww, ce drăguţ! Am fost şi eu într-o situaţie de genul, doar că în momentul în care l-au găsit ai mei, de nervi, l-am aruncat într-un parc. Regret acum, dar asta e. E frumos că l-ai păstrat, e faină tare senzaţia aia, când citeşti despre ceea ce atunci erau cele mai mari probleme ale tale şi ajungi să vezi cât te-ai schimbat, maturizat etc.
Ce sweet! Si eu aveam un jurnal cand eram in clasele mai mici. Tata mi-l cumparase dintr-o escapada la Constanta. Scriam absolut tot: amintiri, ce se mai intampla, de cine imi placea, la un moment dat faceam si profilele prietenilor mei, la fiecare "postare" desenam cate ceva si uneori desenam pe toata pagina. Si acum il mai am si cand ma apuca citesc din el si rad. Scriam toate panaramele!
Trimiteți un comentariu