Andreea Verde si Andreea Retinschi

Episodul 1. Sezonul 1.


Merg cu Retinschi în pădure la Snagov să căutăm un decor bun de pozat pentru următoarea ei ședință foto.
Până la pădure, am avut de înfruntat dilema rovinietei (pe principiul A fost sau n-a fost...luată în decembrie pe 3 luni?), coada infernală de la Petrom, o femeie cu 3 căței care nu reușea să plătească , pompa blocată de benzină.

 ***

Ajungem în pădure. Snagov. Soare, cald, Kent, chestii pentru picnic.
 "Facem picnicul DUPĂ ce pozăm locurile", zice Retinschi.
 Oprim. Face poze. Oprim iar. Face poze. Găsim o căsuță în copac. Facem poze. Un luminiș.

Tot mergând, mașina începe să îmi derapeze. Pe jos e ud de la ploaie și sunt porțiuni cu mult noroi. Înaintăm.
La un moment dat mașina se duce stânga, dreapta, alunecă - deși volanul era drept.

 "Îmi patinează mașina răăău de tot, cred că ar fi mai bine să ne oprim aici, îi zic - și pun piciorul pe frână."
Când să întorc, îmi dau seama că am rămas împotmolite.
Dau înainte-înapoi. Nimic. Înainte-înapoi. Nimic. Sare noroi.

Scot telefonul. Nu mai am baterie. Scoate Retinschi telefonul. Nu are semnal.
Reușesc să dau un telefon. "ALO?" - apuc să zic. Și se întrerupe.
Acum niciuna din noi nu mai are nici baterie, nici semnal, nici încărcător.

 **



 30 de minute dau înainte-înapoi. Înainte. Înapoi. Mașina se mișcă puțin, apoi se afundă iar în noroi. Retinschi se duce în față să împingă mașina. Degeaba.



 **
Am reușit să acopăr mașina cu noroi.

Așa că am început să râdem. Am mâncat picnicul în mașină și ne gândeam că nu e absolut NIMENI în preajmă pe o rază de câțiva kilometri. Și ne afundaserăm ca lumea în pădure.

Am început iar să forțez motorul până când, ca din senin, mașina s-a mișcat și am reușit să ieșim din mlaștină, că și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Tiparul Relatiilor Moderne

Azi a venit la birou o colegă nouă. S-a uitat la mine și mi-a zis: "Te știu!". Evident m-am gândit că o să spună ceva de redactor-șef la ambition sau despre Dekadens. Dar ea a continuat: "Am citit un articol scris de tine, pe un blog. Era ceva despre relații. Mi-a plăcut mult." M-am gândit că se referă la blogul meu, la întâmplarea cu cerșetoarea. Dar asta nu era despre relații.
 
 Împreună, ne-am dat seama că vorbește despre blogul Anei Tepșanu - "nu-sunt-prințesă".

Și așa e, în septembrie am scris un articol despre Tiparul Relațiilor Moderne.
De atunci și până acum s-au întâmplat multe, mai multe decât îmi imaginam eu atunci - dar cel mai ironic este că am pierdut TOATE informațiile, textele și pozele pe care le aveam în laptop.
Am mai stricat un laptop. Am mai pierdut niște amintiri.

Așa că azi nu sunt redactorul-șef de la ambition.ro, nu sunt solista de la Dekadens sau imaginea LaChatterie. Nu sunt special guest al trupei EyeDrops și nici nu prezint vreo Gală Aniversară.
Azi sunt tipa care a scris un articol pe blogul Anei.

www.nu-sunt-printesa.blogspot.ro/2012/09/tiparul-relatiilor-moderne.html

Am mers la Ploiesti

Ploiești. Se făcea seară și aveam de stat prin centru vreo 40 de minute.
La semafor, vine un puști la mine și îmi cere bani. Îi zic să vină cu mine, prefer să îi iau ceva de mâncare, decât să îi dau bani.
Și uite așa, începem să vorbim.




Ajung cu el la casa de la Mc Donald's. Una din vânzătoare vine în dreptul lui și îl întreabă:
Vrei să comanzi ceva?
Iar el zice mândru: NU, eu sunt cu EA.
 
Îmi cumpăr un ceai cald și îi spun: Vrei să îți iau ceva de mâncare sau vrei să îți dau banii care îmi rămân de la ceai?
 
El: Banii.
 
Eu: Bine.
Primesc restul - 6,5 lei (exact cât costa microbuzul ca să ajungă acasă) și îi dau banii.
 
Abia la final de tot am aflat cum îl cheamă.



El a fost Florin, născut pe 14 decembrie, Urlați.

Strainii din Verona

Ultima zi am pastrat-o pentru Verona. Nu eram foarte sigura ce vreau sa vad sau sa revad, dar simteam ca au ramas unele lucruri neincheiate – cum ar fi libraria FNAC sau anticariatul.

De dimineata am intarziat, erau mai putini turisti decat datile trecute. Am gasit tiramisu si placinta de mere calda, ceea ce mi s-a parut excelent avand in vedere ca pana atunci mancasem la micul-dejun doar cascaval cu paine prajita si putin chec.

Desi de obicei cafeaua imi era adusa la masa, am zis sa ma duc sa imi pun singura. Fix inainte sa ma opresc la aparat, se intoarce inspre mine un tip de la o masa si incepe sa ma intrebe in italiana despre vopseaua de par.Eu ii raspund, tot in italiana.

Am uitat sa zic: din momentul in care am ajuns acolo, am vorbit aproape numai in italiana. Nu am idee de unde o stiu, nu am studiat-o niciodata, nu am facut vreun curs si nu am avut un iubit Italian. Singurele mele contacte au fost cand eram mica si ma uitam la desene pe RAI 1 si RAI 2. Astea erau preferatele mele:

Si uite asa, am ajuns sa vorbesc cursiv italiana.

Revin la strainul meu. Am tot povestit despre vopsea, i-am zis ca e din Londra, el – “Ce coincidenta, noi am locuit acolo. Ea e sotia mea” – dau mana cu o coreanca.

Continuam discutia. Nu gasesc un cuvant in italiana, asa ca i-l zic in engleza.

El, mirat: Adica italiana nu e limba ta materna?

- Nu.

- Dar de unde esti?

- Din Romania.

- Vrei sa vorbim in engleza?

- Da, ar fi excelent!

Ma simteam de parca ii cunosteam de o viata. Nici nu mi-am mai pus cafea, am ramas sprijinita de perete, langa masa lor, si am vorbit despre Verona, alimente, oameni, ziceai ca suntem niste prieteni care nu s-au mai vazut de multa vreme.

La un moment dat, tipul zice: Ati mers sus de tot sa vedeti tot orasul?

- Nu.

- TREBUIE sa mergeti acolo, este cel mai frumos loc din Verona. De fapt..daca vreti va putem lasa noi cu masina. Plecam acum si e in drum.

- Perfect, ne intalnim la receptie in 15 minute.

- Ah, sper ca nu te deranjeaza cainii. Avem un caine cu noi. Apropo noi suntem Fabian si Chichi.

(...)

Am coborat la receptie si Fabian mi-a adus cainele: Andreea, el e Boner. Vrei sa stai cu el pana aduc eu masina?

Ne-am urcat cu totii in masina si ne-am oprit la spalatorie: "Nu pot sa merg la drum lung daca e murdara, trebuie sa o spal."

A pus masina pe o platforma. Noi am ramas inauntru. Masina inainta si multe brate colorate cu spuma o spalau. Exact ca atunci cand mergeam cu ai mei la spalatorii automate de masini si ramaneam inauntru mirata de toate culorile si texturile care se lipeau de geam.

Ce a urmat a fost un episod cinematografic in stilul lui Linklater combinat cu umorul lui Woody. Adica in timp ce masina trecea prin mai multe etape ale spalarii am vorbit despre joburi, calatorii, muzica, scena, relatii, Londra. El a lucrat in vanzari. A locuit cativa ani la Londra. Apoi s-a mutat intr-un orasel din Italia. E dependent de calatorii. Nu vrea copii, ii ajunge catelul. “Boner e copilul nostru.”

Masina era uscata cu niste jeturi puternice de aer si stropii zburau in toate partile. Mi-a povestit de perioada in care lucra la un bar in Londra si statea la beri cu Elton John si cu cei de la Depeche Mode.

Am vorbit tot drumul cu el si cu Chichi, am aflat tot ce era de aflat unii despre altii. Fara sa imi dau seama cat timp a trecut, m-am trezit sus de tot, in cel mai inalt punct din Verona.

Atunci a fost primul moment al calatoriei in care m-am simtit fericita.

I-am intrebat pe Fabian si pe Chichi care e povestea lor.

Video-jurnal de Veneția

De dimineață am mers la gara din Verona și am cumpărat bilete pentru Veneția: 14,4 euro dus-întors.

M-am urcat în tren și într-o oră jumătate eram deja acolo. Totul arăta că acum 4 ani, când fusesem ultima dată:
- mulți turiști
- tricouri albe cu blugi
- teniși
- mame cu bebeluși
- clădiri cochete, gondole, vaporașe, negri care vând genți contrafăcute Louis Vuitton (în Italia vezi peste tot femei cu modelul fake sau nu LV), cartiere de lux (Burberry, Miu Miu, Prada, Cartier), bijuterii din sticlă de Murano, accesorii vintage de la 200 euro în sus
- negri care aruncă prin aer cu diverse obiecte zburatoare cu luminițe albastre
- toate drumurile duc la San Marco
- cafea de la 4 euro

 Așa că am filmat:



Surpriză călătoriei a fost expoziția de viori dedicată lui Vivaldi. Am stat 40 de minute cu muzica aceea instrumentală pe fundal citind despre sărăcie, neajunsuri, recunoașterea talentului după moarte, probleme de sănătate, muzică, muzică, muzică.



Plus bonus:

 (Va urma. Ultima zi în Verona avea să răstoarne tot ce trăisem în Italia până atunci.)

Verona 1

Prima zi a fost liniștită.
Am mers cu autobuzul până am văzut pe geam un pod grozav și am coborât.

Am stat ceva acolo, apoi am văzut o săgeată spre casa Giuliettei, așa că am pornit într-acolo.
Mulți oameni, înghesuială, un balcon, multe lacăte de îndrăgostiți, mulți ghizi cu umbrele. Nu mi-a plăcut prea mult, așa că am plecat rapid.

Am ajuns într-o piață unde niște copii trăgeau de sfori, era o competiție adevărată cu banner, microfon, prezentator, coordonator. Așa am aflat că am nimerit la ZILELE ORAȘULUI. Care erau șansele?

Asta însemna că în toate piețele din centru erau jocuri, concerte, ateliere. Am dat de bărbați costumați, femei care se plimbau cu niște oale de lut pe cap, bowling, gazon improvizat pe asfalt, cântăreți locali în costume populare.

Am mâncat înghețată, pizza cu multe legume, am fost alungată dintr-o curte interioară de către un polițist. Adică,  pe scurt: am cumpărat o felie de pizza și nu am vrut să o mănânc mergând. Așa că am găsit o curte interioară cu barieră, m-am strecurat pe lângă barieră, m-am așezat pe bordura și am început să mănânc. Atunci a apărut un polițist care mi-a spus că sunt chiar în dreptul camerei de filmat, că m-a văzut tot departamentul și că trebuie să plec. Probabil aveau pauză de masă mai târziu.

Tot mergand, am ajuns la Piazza dei Signori; am nimerit la ponei pe care i-am filmat puțin cam haotic.



Fiind sâmbătă, mai toate magazinele erau închise. Am zărit, la un moment dat, o carte cu DIVE la un anticariat și am zis că trebuie să mă întorc să o cumpăr! (de ținut minte căci această întâmplare va avea urmări.)

La terase, lumea bea o băutură portocalie. Așa că, spre seară, am vrut să încerc și eu  BĂUTURA. A fost delicioasă. Am băut-o vizavi de cetate, așa că a costat 5 euro, dar a meritat. Spritz Aperol a€“ adică apă minerală, aperol, gheață, felie de portocală a€“ iar din partea casei chipsuri și cele-mai-gustoase-măsline-verzi.

La librăria FNAC m-am pierdut printre agende și ecrane enorme. M-am îndrăgostit de o agendă cu Micul Prinț. Pentru cei care nu știu, am o mare slăbiciune pentru agende. Îmi cumpăr întruna și nici nu apuc să le folosesesc pe toate. Așa că am zis "€œnu îmi cumpăr NIMIC în prima zi, voi reveni dacă nu găsesc ceva mai util”. M-am uitat la câteva secvențe din Cenușăreasa (Disney) pe un ecran cât mine de mare.

Am mers la Castel, am făcut poze artistice și m-am uitat la oameni. Îmi place să fac asta în călătorii, să stau undeva și să privesc oamenii care trec. Am stat apoi pe malul apei vreo oră și am făcut poze.

Am mers pe jos până am terminat toate străduțele, vitrinele, fântânile, am ajuns în cameră și am adormit cu tipa asta pe fundal.

 (Urmează Veneția & bonus filmuleț demonstrativ) 

PS:  Am uitat să zic de CETATE. Cele mai frumoase pietre-acolo sunt! 

București - Verona

 București Verona Veneția 

 ...sau 4 zile fără internet. 

Știam că va fi haos din momentul în care am luat biletele și am văzut că avionul decolează la 7:45. 

Am făcut check-in online, adică am completat datele și am bifat OK la final . Am primit pe mail confirmarea.

Adică vreo 3 pagini cu destinația, orele de plecare, sosire, confirmarea de plată. Mi s-a părut puțin ciudat că nu apărea niciun cod de bare. De obicei în călătoriile mele se ocupă altcineva de printat documente, rezervări online, plată etc. 

 Așa că i-am forwardat mailul contabilei. Am întrebat-o dacă e ok. Am printat. Simplu. 

 *** 

 Ziua 1 

 Se face dimineață. Ora 5:30.  

 Nici nu știu când a trecut timpul, cert e că am ajuns în ultima clipă la aeroport.  

 Wizzair. Dau foile în grabă. 

 - Nu e bine,€“ zice tipa. Îmi trebuie biletele printate. 

 - Păi asta am primit pe mail. 

 - Nu sunt bune documentele, ați făcut check-in online? 

 - Da. 

 Caută pe net. 

 - Ba nu l-ați făcut. 

 Și a urmat o discuție cu nununu și eu - dadada. Timpul trecea și nu ajungeam la o concluzie. 

 Ok, îi zic. Ce trebuie să fac? 

 - Vă duceți la ghișeu și plătiți 15 euro de persoană. Dar grăbiți-vă că e coadă mare și îmbarcarea deja a început. 

  

Au fost cei mai grei 15 euro din viața mea, dați cu cei mai mulți nervi. Încercam să rememorez pagina de net cu secțiunile și nu înțelegeam UNDE am greșit și de ce nu am printat ce trebuia. 

  

 Am ajuns în ultima clipă la îmbarcare. Am urcat în avion. Am adormit și m-am trezit la Verona. 

  

De la aeroport am luat un autobuz până la Gară. 6 euro.  

La Gară a început distracția. Uitasem să printez o hartă sau indicațiile pentru hotel. Aveam doar strada CARLO BELVIGLIERI NR 42. 

Am cumpărat biletele de autobuz și am început să întreb de stradă. Nimeni nu știa nimic. 

Pe site-ul hotelului (Maxim) scria că e la 15 minute de mers pe jos de centru. 

Până la urmă, un tip care semăna cu Roberto Benigni a zis să luăm 70,71 sau 72. 

Prima dată șoferul a dat din umeri când a auzit Carlo Belviglieri. Apoi m-a chemat înapoi și a zis că e muuult de mers. 10 stații.  

După 25 de minute îmi spune: Cobori la următoarea și vezi că e strada paralelă. Aceea e Belviglieri. 

Așa că am coborât. Și am încercat să ajung pe strada paralelă. Spun "€œam incercat” pentru că am dat în niște curți interioare blocate cu lacătul. De 3 ori. Și de fiecare dată când mi se părea că mai e puțin și ajung, apărea o poartă în față. 

Așa că am ocolit mai multe străzi până am ajuns pe un bulevard care semăna cu o autostradă. 

Am mers. Am mers. Era o zonă industrială cu fabrici, multe mașini, fără oameni. Cum să fie ASTA la 15 minute de mers pe jos de centru? 

La un moment dat am văzut un magazin de mobilă. Am intrat. Pustiu. Am zis un BUONGIORNO. Nimic. După câteva minute a apărut un domn. Îl întreb de Hotel Maxim. 

 - Mergi înainte și la un moment dat o să vezi un supermarchet PAM. Trebuie să treci prin parcarea lui și așa ajungi la hotel. Nu se poate decât prin parcare. 

Am mai mers vreo 20 de minute, convinsă că am greșit drumul. 

Dar-ca niciodată-îl nimerisem. Am văzut supermarchetul și deasupra lui a€“ HOTELUL. Adică Hotelul era deasupra unui supermarchet? 

 În rest, a fost simplu. Cameră frumoasă. Mâncare bună. Cafea și mai bună. Internetul 13 euro. 13 euro? 

 Da, 13 euro. Doriți? 

 Nu, mulțumesc. 

 Am lăsat bagajele și am pornit prin oraș. 

 Continuarea mâine  

 (au mai rămas de povestit lucruri despre Aperol, Veneția, Fabian&Chichi, carnea de cal, bătrânul de la anticariat)