București - Verona

 București Verona Veneția 

 ...sau 4 zile fără internet. 

Știam că va fi haos din momentul în care am luat biletele și am văzut că avionul decolează la 7:45. 

Am făcut check-in online, adică am completat datele și am bifat OK la final . Am primit pe mail confirmarea.

Adică vreo 3 pagini cu destinația, orele de plecare, sosire, confirmarea de plată. Mi s-a părut puțin ciudat că nu apărea niciun cod de bare. De obicei în călătoriile mele se ocupă altcineva de printat documente, rezervări online, plată etc. 

 Așa că i-am forwardat mailul contabilei. Am întrebat-o dacă e ok. Am printat. Simplu. 

 *** 

 Ziua 1 

 Se face dimineață. Ora 5:30.  

 Nici nu știu când a trecut timpul, cert e că am ajuns în ultima clipă la aeroport.  

 Wizzair. Dau foile în grabă. 

 - Nu e bine,€“ zice tipa. Îmi trebuie biletele printate. 

 - Păi asta am primit pe mail. 

 - Nu sunt bune documentele, ați făcut check-in online? 

 - Da. 

 Caută pe net. 

 - Ba nu l-ați făcut. 

 Și a urmat o discuție cu nununu și eu - dadada. Timpul trecea și nu ajungeam la o concluzie. 

 Ok, îi zic. Ce trebuie să fac? 

 - Vă duceți la ghișeu și plătiți 15 euro de persoană. Dar grăbiți-vă că e coadă mare și îmbarcarea deja a început. 

  

Au fost cei mai grei 15 euro din viața mea, dați cu cei mai mulți nervi. Încercam să rememorez pagina de net cu secțiunile și nu înțelegeam UNDE am greșit și de ce nu am printat ce trebuia. 

  

 Am ajuns în ultima clipă la îmbarcare. Am urcat în avion. Am adormit și m-am trezit la Verona. 

  

De la aeroport am luat un autobuz până la Gară. 6 euro.  

La Gară a început distracția. Uitasem să printez o hartă sau indicațiile pentru hotel. Aveam doar strada CARLO BELVIGLIERI NR 42. 

Am cumpărat biletele de autobuz și am început să întreb de stradă. Nimeni nu știa nimic. 

Pe site-ul hotelului (Maxim) scria că e la 15 minute de mers pe jos de centru. 

Până la urmă, un tip care semăna cu Roberto Benigni a zis să luăm 70,71 sau 72. 

Prima dată șoferul a dat din umeri când a auzit Carlo Belviglieri. Apoi m-a chemat înapoi și a zis că e muuult de mers. 10 stații.  

După 25 de minute îmi spune: Cobori la următoarea și vezi că e strada paralelă. Aceea e Belviglieri. 

Așa că am coborât. Și am încercat să ajung pe strada paralelă. Spun "€œam incercat” pentru că am dat în niște curți interioare blocate cu lacătul. De 3 ori. Și de fiecare dată când mi se părea că mai e puțin și ajung, apărea o poartă în față. 

Așa că am ocolit mai multe străzi până am ajuns pe un bulevard care semăna cu o autostradă. 

Am mers. Am mers. Era o zonă industrială cu fabrici, multe mașini, fără oameni. Cum să fie ASTA la 15 minute de mers pe jos de centru? 

La un moment dat am văzut un magazin de mobilă. Am intrat. Pustiu. Am zis un BUONGIORNO. Nimic. După câteva minute a apărut un domn. Îl întreb de Hotel Maxim. 

 - Mergi înainte și la un moment dat o să vezi un supermarchet PAM. Trebuie să treci prin parcarea lui și așa ajungi la hotel. Nu se poate decât prin parcare. 

Am mai mers vreo 20 de minute, convinsă că am greșit drumul. 

Dar-ca niciodată-îl nimerisem. Am văzut supermarchetul și deasupra lui a€“ HOTELUL. Adică Hotelul era deasupra unui supermarchet? 

 În rest, a fost simplu. Cameră frumoasă. Mâncare bună. Cafea și mai bună. Internetul 13 euro. 13 euro? 

 Da, 13 euro. Doriți? 

 Nu, mulțumesc. 

 Am lăsat bagajele și am pornit prin oraș. 

 Continuarea mâine  

 (au mai rămas de povestit lucruri despre Aperol, Veneția, Fabian&Chichi, carnea de cal, bătrânul de la anticariat) 

Trăiască diacriticele și oamenii frumoși!

Cum să nu iubești Stabucks Victoriei?

episodul 1(acum 1 lună):
Am mers cu Radu Tudoroiu să punem țara la cale.
După ce mi-am luat băutura (grande capucinno almond - ceea ce comand de obicei indiferent de anotimp), m-am dus să îmi pun scorțișoară.
Purtam o cămașă-rochie nou-nouță albă de la LaChatterie și eram hiper-atentă să nu cumva să vărs cafea pe mine. Am mers încet până la barul de condimente. NU am alunecat deși aveam niște platforme imense.

Am scos capacul și nici acum nu știu cum am vărsat toată cafeaua peste șervețele, scorțișoară, bar, podea. Am rămas ca o statuie, cu portofelul căzut pe bar holbându-mă la propria-mi cămașă. Fetele de la cafea strigau spre mine: Ia portofelul de acolo, ia-ți portofelul.
...dar eu eram axată să nu pătez cămașa și repetam obsesiv:
E prima dată când pun cămașa asta pe mine, nu pot să cred. Am fost atentă TOATĂ ziua. E prima dată...
Nu numai că personalul s-a amuzat, dar au mai făcut și glume pe seama întâmplării. Și mi-au făcut o altă băutură identică, deși fusese vina mea; nu mai zic de haosul de pe jos.

episodul 2(acum):
Mi-era super poftă de capucinno cu sirop de migdale. Așa că tot drumul mi-am repetat în gând că îmi iau cel mai mare pahar. Iar când am ajuns la casă am spus TALL.  (cel mai mic)
Plătesc, apoi mă uit la pahare și văd VENTI(cel mai mare). Întreb dacă se mai poate face ceva. Tipa schimbă paharul și comanda și nu mă lasă să mai plătesc. Zice: Lasă așa, suntem ok!
Mă uit la ea, scot o hârtie de 5 lei și îi zic: Păi și diferența de bani?
Ea: Nu e nicio diferență, lasă așa - am rezolvat.

Și acum sunt aici la Starbucks, scriu pe laptop și am un zâmbet imens pe toată fața.
Oamenii ăștia chiar știu ce fac.

(iar aici mă refer STRICT la Starbucksul de la Victoriei..pentru că am avut niște experiențe traumatizante în mod repetat la Starbucks-ul din Plaza.)

Chiar a fost teapa?

Sambata.16 iunie~20:20. Ma duc la Street Delivery. Nu gasesc loc de parcare.

Pana la urma o las in spatele Ateneului. In timp ce fac ultimele manevre, o tipa slaba, inalta si putin cocosata vine la mine la geamul masinii si blamajeste ceva intr-o engleza cu accent frantuzesc.

Ies din masina, fericita ca pot sa imi exersez franceza: Are you French?

Ea cu o voce lesinata: No, no.

Eu (confuza): Are you sure? Where are you from?

Ea: Slovenia.

Ma duc in fata masinii sa vad ce vrea de la mine.

Cu ochii in lacrimi si mana tremurata imi spune ca e terminata, ca nu stie ce sa mai faca. Ca a fost jefuita si trebuie sa ajunga la un workshop de psihologie la Iasi. Ca i-au furat tot: bani, carti de credit, portofel, in timp ce isi injecta insulina – si isi ridica bluza, imi arata intepaturile.

Ma uit la figura ei sa imi dau seama daca vorbeste serios. Dar pare terminata pe bune: cocosata, gatuita, arata de parca a plans, cu ochii mari si fata palida.

Imi spune ca e din Slovenia, ca la ea la ambasada e inchis, ca umbla pe strazi si ca nimeni nu o crede. Ca toti oamenii de pana acum i-au intors spatele si nici macar nu au ascultat-o, ca nu mai are nicio solutie, ca ii este super rusine ca umbla asa ca o cersetoare, dar ca are nevoie de 30 de euro ca sa ajunga la Iasi, sa plateasca nu stiu ce taxa.

Ca imi va returna banii imediat a doua zi, ca restul colegilor ei vor ajunge cu avionul, dar ca pana atunci ea trebuie sa plateasca acesti bani; e rusinata; isi cere scuze; e terminata; are palpitatii; nimeni nu o crede; imi multumeste ca m-am oprit sa vorbesc cu ea.

Ma uit atent la ea, o analizez sa ma prind daca minte sau nu.

Nu da niciun semn ca nu ar fi sincera, plus ca engleza ei nu suna a romana. Are un accent frantuzesc, am mai zis asta. De obicei romanii vorbesc engleza mai ruseste.

Ma uit la fata ei – nu pare romanca.

Ma gandesc ca si mie mi se intampla chestii incredibile si de multe ori oamenii nu ma cred, ma gandesc ca daca as fi intr-o tara si mi s-ar intampla asta probabil nu mi-ar da nimeni de pe strada bani. Ma gandesc ca are nevoie de ajutor. Si ma mai gandesc ca daca intr-adevar toata povestea e adevarata si eu nu o ajut – cine o sa o ajute? Ce o sa faca?

Asa ca scot portofelul si ii dau 100 ron.

Ca sa ma conving inca o data ca nu e o escrocherie, ii propun sa facem o poza impreuna. E de acord fara sa ezite – asta imi intareste ideea ca povestea e adevarata.

Continua sa imi povesteasca de Iasi, de psihologie, despre oamenii care nu o crezusera.

Aduc din torpedo un cd cu Dekadens si i-l fac cadou. Imi spune ca o sa il asculte cu drag, ca am salvat-o si ca GOD BLESS YOU – de mai multe ori.

Ii las numarul meu de telefon si numele ca sa imi trimita banii prin Western Union. Zice ca ma va suna urmatoarea zi intre 10-12.

Inainte sa plece imi aduc aminte ca imi spusese 30 de euro, iar eu ii dadusem 100 ron.  O intreb daca mai are vreun ban sa completeze. Spune nu. Asa ca mai scot inca 30 de lei si ii dau. Imi multumeste, zice iar God Bless You si imi spune ca imi va trimite banii in euro.

Imi scrie in agenda numele ei. Mi se pare ca suna cam dubios si ca are cam multe punctisoare, dar in fond – ce stiam eu despre Slovenia? Am fost o data, 1 zi, in Ljubljana si asta a fost tot.

Ne uram de bine, aproape ca ne luam in brate si pornesc spre Street Delivery fericita si implinita ca am ajutat un om. Radiam, pur si simplu. Ma intalnesc cu prietenii, le zic ce am patit, le arat poza cu tipa.

Liviu imi zice: NU pot sa cred!! Tipa asta umbla acum un an pe 1 mai si zicea ca e din Moldova si ca a fost jefuita!

Eu: Nu se poate sa fie aceeasi tipa, poate doar seamana..

Liviu: Iti zic sigur: EA E! Are o fata inconfundabila! S-a tinut dupa mine juma’ de drum – i-am zis ca nu am bani si tot insista: sa mergem la bancomat, sa mergem la bancomat.

Asta mi-a cam stricat karma. Toata seara am analizat limbajul ei verbal si nonverbal si tot nu am gasit semne ca ar fi mintit.

Am asteptat pana duminica, zisese ca ma suna intre 10-12. Nimic!

A trecut seara. S-a facut luni.

Tot nimic.

Si ma obsedeaza care a fost SENSUL acestei pacaleli - escrocherii pentru ca (din pacate?) la mine functioneaza principiul ala cu "everything happens for a reason". 

Prima data SINGURA

Prolog: Nu stiu cati dintre voi stiu, dar am mers 10 zile la Toronto sa cantam la Canadian Music Week (cu Dekadens).

La scurt timp dupa ce ne-am cazat si am vazut clasicele puncte turistice, am descoperit ca la 10 minute de hostel de afla Cartierul Chinezesc. Chinatown, in totalitate: cu produse made in Chine, muzica chinezeasca pe fundal, filme chinezesti, vanzatori-chinezi, cumparatori – chinezi si asa mai departe.

Joi 22 martie. Ziua in care avem concertul. 

Ne trezim si pornim spre Chinatown. Noi suntem singurii intrusi din cartier.

Intr-unul din magazine gasesc o mini-umbrela verde. Pentru cei nu stiu, am o slabiciune pentru umbrele. Asa ca nu rezist tentatiei si ma duc sa o platesc. (seara, am folosit-o la concert)

Vanzatoarea vorbeste o engleza stricata; ii dau banii. Ea se uita la mine, apoi la colega ei, ii spune ceva in limba materna apoi imi intinde un plic.

Cu aceeasi engleza stricata imi explica: are 2 bilete la balet, spectacolul incepe intr-o ora, ea si colega ei evident nu pot ajunge – asa ca mi le ofera mie. Gratis.

M-am blocat. Nu neaparat pentru ca mi le-a oferit, dar cu o zi inainte facusem mare tam-tam ca vreau sa merg la un spectacol de teatru, opera sau orice fel de performance made in Canada. Si toata lumea ma trimisese sa ma documentez pe net, nefiind la curent cu stagiunea din Toronto. Iar pe net nu gasisem mare lucru. Si acum mi se oferea - out of the blue - experienta mult dorita.

-         You need to hurry if you want to go, it will start soon, imi zice chinezoaica.

Ma dezmortesc din blocaj, ii multumesc indelung, iau biletele si merg inspre Four Seasons Centre of Performing Arts - http://www.coc.ca/aboutthecoc/fourseasonscentre.aspx

Pe drum, Jan imi zice “Iti dai seama ca la cate patesti tu, poate e o capcana si cine-stie-cine te asteapta pe scaun acolo. Poate aveau vreun rendez-vous cu mafioti. Sau poate e un spectacol d-asta numai cu chinezi. Si o sa fie direct – ASTA NU MI SE POATE INTAMPLA MIE.”

“Eu ma duc oricum. Nu vrei sa vii?”
“Nu. Dar daca ai probleme, da-mi un telefon.

Dintre toate zilele petrecute in Toronto, asta a fost singura in care nu ma machiasem. Purtam cizmele negre, colanti portocalii si o rochie neagra. Nu eram imbracata de “balet”, pe de alta parte era joi ora 14 - poate ca nici ceilalti nu avusesera timp sa se “gateasca”.

Ajung in fata centrului. Afara erau o multime de batrani eleganti. Eleganti – ca in filme. Dar nu imi pasa, trebuia sa vad spectacolul.

Ma uit pe bilet – dandu-mi seama ca fusesem atat de coplesita incat nici nu stiam la ce spectacol ma duceam. The Seagull-Cehov, 75$. Saptezeci si cinci de dolari??

Intru. Ii spun tipei ca am un bilet in plus, sa il ofere cuiva.

In continuare vad multi batrani, unii in scaun cu rotile, altii mai vioi, servind cafea si sampanie la bar. Ma plimb printre ei. Sunt cea mai tanara. Vad o tipa in slapi.  Poate ca pana la urma nu sunt cea mai nepregatita vestimentar pentru eveniment. Vad coliere opulente, bratari de aur, sacouri, barbati la costum, esarfe purtate drept sal.

Merg sa imi caut locul in sala. Stau la loja, foarte aproape de dreapta scenei.

               Dupa 7 minute, incepe spectacolul.

                                                                                      ***

A fost incredibil. Nu e o recenzie si nici nu vreau sa pun accentul pe asta, insa m-a impresionat. O recenzie canadiana gasiti aici http://tapeworthy.blogspot.com/2012/03/breath-of-fresh-air-seagull-ballet.html

                                                                                      ***   

Revenind. A fost prima data cand am mers singura la un spectacol. Pana acum nu concepeam sa merg singura la teatru, opera, balet, concerte – mi se parea ca TREBUIE sa mergi insotit. Dar iata ca a trebuit sa merg pana in Toronto ca sa scap de ideea asta preconceputa.

Daca ar fi sa rezum, as spune: 

Am iesit nemachiata in cartierul chinezesc din Toronto, iar vanzatoarea de la care am cumparat o mini umbrela mi-a facut cadou 2 bilete a cate 75$ la spectacolul de balet “Pescarusul”(Cehov) la care am mers pentru prima data in viata mea neinsotita. Si asta chiar ca nu mi se putea intampla mie!

Pentru ca nu stiu sa zic NU

Stiam ca AZI nu o sa fie o zi ca toate celelalte.
In primul rand, m-am trezit prea tarziu, ceea ce a facut sa fiu in intarziere cu toate.
Apoi - fiindca am facut niste poze in frig si zapada cu doar o camasa de voal de pe mine.
Mai apoi, pentru ca am baut o licoare expirata din decembrie.
Dar surpriza a venit abia pe seara.

Eu - in intarziere - trec prin pasajul Universitatii, cu gand sa ies la TNB. Pe drum, un tip cu barba ma intreaba daca am o tigara. Ma intorc putin si vad un barbos semi-homeless, neingrijit, cat mine ca inaltime.
Ii zic: Nu fumez.
Trec cu greu printre protestatari si dupa primul semafor ma trezesc cu barbosul in dreptul meu.
- Si, ziceai ca nu fumezi.
Eu: Nu, nu fumez.
El: Stii, eu te stiu pe tine.

In tot timpul asta mergea alaturi de mine pe strada.
El: Te-am mai vazut. Si te-am recunoscut acum cand ai trecut. Mie stii, imi place parul natural. Dar tie iti vine atat de bine, parca ar fi natural. Nu e, nu?
Eu: E vopsit, dar il fac asa de mult.
El: Stii, eu de fapt am iesit ca vroiam sa merg la film. Dar am zis ca nu pot sa ma duc asa de unul singur.
Eu: Pai de ce? Ca la film oricum nu vorbesti cu nimeni, te uiti la ecran - nu?
El: Da, dar imi e urat sa merg asa singur. Tie iti place sa mergi la film? (nu a asteptat sa ii raspund) Ca eu am fost si aici la Scala, dar era cam scump. Dar tie ce filme iti plac?
Eu: Imi plac mai mult filmele europene, nu prea le gust p-astea de Hollywood.
El: Mda..

Imi dau seama ca nu a inteles.
Eu: Uite de exemplu imi plac filmele frantuzesti sau spaniole...
El: Aaaaa, chiar! Am vazut un film frantuzesc cu o actrita si semana asa cu dumneavoastra, numai ca avea breton.. Cum ii zice? Nu stiu cum o cheama dar era asa bruneta si avea breton si semana mult cu dumneavoastra. Dar la teatru mergeti? Va place?
Inaintam in continuare pe drumul dintre Universitate si C.A.Rosetti, care parea interminabil.

Eu: Da, chiar am fost recent la Odeon.
El: Aaaa, si eu am fost. Am vazut o piesa despre un priveghi, foarte frumoasa actrita principala.. Nu stiu cum o cheama dar era tare frumoasa. Si mi-a placut era asa, cu un priveghi..
Ajungem intr-un final la intersectia cu C. A. Rosetti.

Eu: Hai ca eu fac dreapta.
El: Pai si eu fac dreapta, hai ca va conduc.
Eu: Nu e nevoie.
El: Nu, ca oricum merg pe aici..
Eu: Pai si daca e asa scump la film si la teatru cum de te duci? Platesti biletul sau vorbesti la intrare sa te lase sa intrii?
El: Nu m-am gandit pan' acu sa vorbesc la intrare, da' e o idee buna. Chiar asa, vreau sa vad un film japonez. E pe 27 februarie, la cinema Favorit, stii care e?
Eu: Favorit? In Centru?
El: Da da da, langa politie, stai ca am pliantul la mine sa iti arat. Langa politia capitalei.
Incepe sa se scotoceasca prin geanta, eu ma grabeam; deja intarziasem si nu stiam cum sa plec mai repede.

Eu: Auzi, chiar ma grabesc. Lasa ca ma uit eu pe net si gasesc. Cum se numeste filmul?
El: E ceva japonez, ceva cu Hiroshima..
Eu: Hiroshima mon amour. Il stiu. E bun.
El: Uitati, am gasit pliantul. E si duminica si miercuri. La care vreti?
Eu: Cum adica?
El: Pai ati zis ca va place filmul, cand veniti duminica sau miercuri?

Eu ajung in fata la bistro Phillippe.
Eu: Am o intalnire aici. Incerc sa ajung duminica la film.
El: Perfect, ne vedem duminica! Stati mult aici?
Eu: (si mai confuza) Nu stiu cat stau, de ce??
El: Pai pot sa va astept aici afara.
Eu: O sa stau ceva timp, nu are sens.

Tipul de restaurant deja deschisese usa sa intru.
El: Pai oricum, eu ma duc in parcul Icoanei, mai stau pe acolo. O sa va astept acolo.
Eu: Chiar nu are sens, o sa stau mult aici.
El: Ma gasiti in parcul Icoanei.

(Later edit.)
Am uitat sa scriu finalul.
Am intrat la restaurant. Chelnerul m-a intrebat daca barbosul mi-a facut probleme, asa i-am povestit pe scurt  si am concluzionat "probabil e un om foarte singur". El s-a uitat la mine circumspect si nu a zis nimic.
Au trecut mai multe ore, apoi am chemat un taxi.
Si cand credeam ca seara s-a terminat, taximetristul (om robust, in toata firea) a inceput sa fredoneze melodii de Katy Perry si Natasha Bedingfield.

La Furat sau cum sa piui

Recunosc - de obicei atrag dupa mine tot felul de situatii. Poate pentru ca am parul verde, poate pentru ca intru repede in vorba cu necunoscuti, poate pentru ca ma impiedic des si vorbesc tare.
Dar de data asta - pe cuvant ca nu mai are legatura cu nimic din cele de mai sus.

Am fost sa imi cumpar geaca groasa pentru Canada. Evident ca toate magazinele au bagat deja colectiile de primavara, asa ca am dat numai peste culori pastel, camasi si fuste inflorate. In singurul magazin care mai avea geci (Tom Tailor, for the record) am gasit una rosie groasa si perfecta pentru ger. Am cumparat-o fara sa stau la discutii.
Apoi am inceput sa piui in diverse magazine. La inceput nu am stiut ce m-a lovit.

Azi-la ambasada Canadei am piuit din nou. Mi-am dat jos bratari, curele. Degeaba. Si atunci am vazut: uitasera sa imi scoata chestia-aia antifurt din plastic crem.
Tipul de la intrare s-a uitat ciudat la mine, eu am incercat o glumita de tipul "am furat-o", nu a prins gluma, am tacut si am iesit.

Ziua a continuat cu mine piuind in toate magazinele, asa ca am zis sa intru la Tina R sa imi scoata magnetul.
Nu aveam bonul la mine, ma vedeam deja suspecta de furat si plecand dezbracata de acolo, dar am zis sa incerc. Si - ca sa nu para ca am intrat doar pentru asta - am si cumparat un fel de rochie-vesta. Vanzatoarea a incercat sa imi scoata magnetul. Nu a mers.
"Stiti, imi zice, puteti sa mai incercati ceva daca aveti curaj."
Eu: "Cum adica?"
Ea: "Adica e mai riscant. Dar puteti sa dati cu foc pe partea cu magnetul, cu grija, si se desface."
Eu: "Nu, multumesc, cred ca prefer sa mai piui o perioada. Nu de alta, dar mi-e ca ii dau foc de tot.."
Am ras amandoua, m-am bucurat ca e asa sociabila, ne-am urat o seara frumoasa si am plecat.

Cand am iesit, am alunecat rau de tot pe gheata, aproape mi-a zburat punga din mana iar o tipa din spatele meu mi-a zis: "Sa stii ca eram pregatita sa te prind!". Trebuia sa imi dau seama ca e un semn, dar mie mi s-a parut amuzant si atat.

M-am oprit la Carrefour. Din nou aceeasi poveste cu piuitul.
Dupa ce am terminat cumparaturile m-am dus la BGS si i-am spus:
"Sa stiti ca o sa piuie cand voi iesi de aici. Uitati, am asta la geaca." (ii arat).

El: Pai cum? Nu v-au scos-o?
Eu: Pai au uitat..si acum nu prea mai am ce sa fac si nici nu am avut timp sa merg la magazinul de unde am luat-o.
Vanzatoarea: Pai ati plecat asa cu ea?
Eu: Da, am fugit cu ea pe mine direct din magazin.
Spre norocul meu, au gustat gluma.

El: Pai haideti sa incercam aici ca avem si noi aparat.
Eu ma pregatesc sa imi dau geaca jos.
El: Nu o mai dati jos, haideti asa.

Si ma strecor lipita de perete cu geaca ajungandu-mi la aparat. "Mai aproape, haideti mai aproape!", imi zice BGS-ul, pana ajung lipita intre el si perete. Per-fect.
"Nu merge", imi zice.
Eu: Lasati, asta e, o sa umblu asa o perioada.
El: Nununu, ca mai avem un aparat. Haideti si aici.
In tot timpul asta lumea si vanzatoarele se holbau la noi. Mi se parea ca totul se intampla in slow motion.
Povestea se repeta. Pozitia devine si mai incomoda.
El: Da, sa stiti ca e cu defect. Adica magnetul e defect, de-aia nu cred ca vi l-au scos, ca nu au putut...
Eu: Da nu mai bine mi-ar fi dat alta geaca?
Nu mi-a raspuns.

Acum tocmai ce am ajuns acasa. Si am deschis punga de la Tina R. Si am zis sa probez rochia-vesta.
Si ghici ce? Nici tipa de la Tina R nu mi-a scos magnetul antifurt.

ACUM SUNT DOI!!!

Si contrar aparentelor - povestea nu se termina aici.
Am incercat faza cu focul. Prima data cu o bricheta. Era flacara prea mare si am parlit cateva fire din puful ala. Asa ca am incercat cu un chibrit.
Si acum nu numai ca am innegrit magnetul, dar toata camera miroase a plastic ars.
Sunt curioasa cum o sa explic asta maine-daca dau peste alta vanzatoare decat cea de azi.
Ca tot e frig afara - numai bine de facut drumuri diametral opuse.

Tipul din Sibiu - 2012

De Revelion am fost la Sibiu si am stat cateva zile.
Toate bune si frumoase, pana cand intr-o zi ne-am oprit sa bem un vin fiert.
Ne faceam poze si deodata a aparut un tip langa noi si a inceput sa ne dea directive.
Totul a inceput cu "De unde sunteti?"
Noi: Din Bucuresti.
El, dezamagit: Aah...
Apoi situatia s-a complicat.
Si pentru ca mereu exista indoieli daca ceea ce scriu aici e adevarat sau nu - de data asta am versiunea video.
Ca sa vedeti cu ochii vostri.

Primul meu lesin

…a avut loc ieri dimineata. De fapt era pranz, dar ma simteam ca si cand ar fi fost dimi. Si de atunci tot am flashuri.

Ma trezesc la 8. Adorm la loc. Ma trezesc la 10. Adorm la loc. Ma trezesc la 11. Si chiar ma simt bine. Mananc niste biscuiti, saratele, beau niste apa. Gatul nu ma mai doare, febra nu am mai facut, e bine.

Pe la 15:00 iau 41 de la 1mai inspre mall sa ma vad cu B.

E foaaarte cald afara, abia adie vantul.

Ma urc. Aglomerat. Mi se face foarte cald. Nu am la mine nicio carte, asa ca incep sa imi fac vant cu mana, dar nu functioneaza. Simt nevoia sa stau jos. Si chiar cand gandesc asta, se elibereaza un loc langa mine.. care este luat repede si usor brutal de o batranica. Ma consolez cu gandul ca macar nu a fost luat de cineva tanar.

Imi e FOARTE cald si nu mai pot sta in picioare. Brusc mi se face greata. (Nu, nu in 41, nu in 41!-imi tot zic, dar greata nu asculta de referirile mele spatiale)

Ma aplec si stau pe vine. Degeaba. Oamenii se uita ciudat la mine. Ma gandesc ca poate chiar e canicula, dar atunci ceilalti oameni de ce nu au nimic? Mi se pare ca 41 merge extrem de incet, abia a ajuns la podul Grant. Ok, o sa cobor la Crangasi sa iau metroul. Macar acolo e racoare.

Se apropie Crangasi. Ma duc spre trepte. Simt un val de caldura. Greata. Val de caldura. Greata. In sfarsit SE DESCHID USILE! Pun piciorul pe prima treapta, pe a doua si BRUSC vad alb in fata ochilor si nu imi mai simt corpul. Simt cum ma clatin. Imi tiuie urechile. Printre tiuituri aud ca prin departare: Hei domnisoara, ce faci?! Alo, alo, va suiti pe mine?

Si nu reusesc sa vad nimic pentru ca totul e ALB. Nu imi simt picioarele. Asa ca blamajesc cu ultimele puteri: Cred ca mi s-a facut rau. (cam lung, dar nu mi-a venit o varianta mai scurta)

Si pentru cateva secunde mi se rupe filmul. Adica nu imi amintesc nimic.

Simt o mana si vad ca prin ceata o fata cu ochelari care ma ia de brat.

Am uitat sa zic: in timpul asta oamenii treceau prin mine, pe langa mine, fara sa faca NIMIC. Stiti cum e la Crangasi, coboara jumatate din 41. Ma gandesc: La naiba, astia or sa creada ca sunt beata, de asta nu vrea nimeni sa ma ajute!

Fata ma ajuta sa ma asez pe bancuta din statie. Eu dau sa ma asez (in continuare vedeam ALB).

Aud: Nu, nu aici, putin mai in spate. Ma dau mai in spate. Nu stiu cat ma mai tin picioarele. In sfarsit sunt jos – pe bancuta. Nu o vad, insa imi aud vocea infundat: Multumesc mult, multumesc mult de tot.

Apoi instinctiv imi proptesc capul intre maini, atarnand in jos si raman asa ceva vreme cu o senzatie profunda de greata, ameteala si tiuit de urechi.

Dupa niste timp (habar nu am cat a trecut), imi revine vederea. O sun pe B: Buna, cred ca am lesinat, nu mai ajung sa ne vedem.

B: Ai facut cadere de calciu, du-te la o farmacie si cere ceva.

Eu: Nu stiu daca ma tin picioarele pana la o farmacie.

Si chiar atunci vad vis-à-vis de mine o farmacie.

Mai stau vreo 5 minute si incep sa merg clatinadu-ma ca o drogata. Simt ca arat dubios, dar de data asta chiar nu am ce sa fac.

Intru in farmacie. Stiti cum turuie Ally McBeal cand e tensionata? Ei bine, eu eram de vreo 2 ori mai repezita+ametita, asa ca a iesit ceva de genul:

-Buna ziua, stiti, cred tocmai am facut o cadere de calciu, adica am vazut alb in fata ochilor, apoi am lesinat cateva secunde. Numai ca sunt sub tratament cu un antibiotic puternic, iau doza dubla de Klacid la 24 de ore si simt o amareala de ieri noapte si nu stiu exact de la ce ar putea sa fie. Ce credeti?(toate astea turuite fara pauza)

Tipa face ochii mari.

- E posibil sa fie de la antibiotic. Stati sa dau un telefon.

Se duce in spate.

Imi aduc aminte ca sunt deshidratata. Cer un pahar cu apa. Nu rece, ca ma doare gatul. Il beau pe nerasuflate. Mai cer unul. Se intoarce farmacista.

- Da, e posibil sa fie de la bila si ficat.

- Dar iau protectie.

- E antibioticul prea puternic.

- Si de-aia am lesinat?

- Cred ca da.

- Pai si ce pot sa fac?

- Stati sa vad daca mai am niste saruri…

Le cauta.

- Nu mai am.

- Deci ce pot sa iau?

- Un ceai care sa va elimine toxinele.

- Un ceai?!

- Da, de papadie.

- Ok. Deci nu am facut cadere de calciu?

- Nu cred, e de la bila. Trebuie sa schimbati antibioticul, e prea nociv.

Tot clatinandu-ma am ajuns pana acasa. Si nici acum nu stiu de la ce a fost, dar - macar - am schimbat antibioticul. Si nu - nu am mai iesit din casa de atunci. Si in toate secundele alea de alb care imi tot revin sub forma unor flashuri ma gandeam: asta nu mi se poate intampla mie! Asta nu mi se poate intampla mie! – si nu era ceva amuzant, ca pana acum..