Tiparul Relatiilor Moderne

Azi a venit la birou o colegă nouă. S-a uitat la mine și mi-a zis: "Te știu!". Evident m-am gândit că o să spună ceva de redactor-șef la ambition sau despre Dekadens. Dar ea a continuat: "Am citit un articol scris de tine, pe un blog. Era ceva despre relații. Mi-a plăcut mult." M-am gândit că se referă la blogul meu, la întâmplarea cu cerșetoarea. Dar asta nu era despre relații.
 
 Împreună, ne-am dat seama că vorbește despre blogul Anei Tepșanu - "nu-sunt-prințesă".

Și așa e, în septembrie am scris un articol despre Tiparul Relațiilor Moderne.
De atunci și până acum s-au întâmplat multe, mai multe decât îmi imaginam eu atunci - dar cel mai ironic este că am pierdut TOATE informațiile, textele și pozele pe care le aveam în laptop.
Am mai stricat un laptop. Am mai pierdut niște amintiri.

Așa că azi nu sunt redactorul-șef de la ambition.ro, nu sunt solista de la Dekadens sau imaginea LaChatterie. Nu sunt special guest al trupei EyeDrops și nici nu prezint vreo Gală Aniversară.
Azi sunt tipa care a scris un articol pe blogul Anei.

www.nu-sunt-printesa.blogspot.ro/2012/09/tiparul-relatiilor-moderne.html

Am mers la Ploiesti

Ploiești. Se făcea seară și aveam de stat prin centru vreo 40 de minute.
La semafor, vine un puști la mine și îmi cere bani. Îi zic să vină cu mine, prefer să îi iau ceva de mâncare, decât să îi dau bani.
Și uite așa, începem să vorbim.




Ajung cu el la casa de la Mc Donald's. Una din vânzătoare vine în dreptul lui și îl întreabă:
Vrei să comanzi ceva?
Iar el zice mândru: NU, eu sunt cu EA.
 
Îmi cumpăr un ceai cald și îi spun: Vrei să îți iau ceva de mâncare sau vrei să îți dau banii care îmi rămân de la ceai?
 
El: Banii.
 
Eu: Bine.
Primesc restul - 6,5 lei (exact cât costa microbuzul ca să ajungă acasă) și îi dau banii.
 
Abia la final de tot am aflat cum îl cheamă.



El a fost Florin, născut pe 14 decembrie, Urlați.

Video-jurnal de Veneția

De dimineață am mers la gara din Verona și am cumpărat bilete pentru Veneția: 14,4 euro dus-întors.

M-am urcat în tren și într-o oră jumătate eram deja acolo. Totul arăta că acum 4 ani, când fusesem ultima dată:
- mulți turiști
- tricouri albe cu blugi
- teniși
- mame cu bebeluși
- clădiri cochete, gondole, vaporașe, negri care vând genți contrafăcute Louis Vuitton (în Italia vezi peste tot femei cu modelul fake sau nu LV), cartiere de lux (Burberry, Miu Miu, Prada, Cartier), bijuterii din sticlă de Murano, accesorii vintage de la 200 euro în sus
- negri care aruncă prin aer cu diverse obiecte zburatoare cu luminițe albastre
- toate drumurile duc la San Marco
- cafea de la 4 euro

 Așa că am filmat:



Surpriză călătoriei a fost expoziția de viori dedicată lui Vivaldi. Am stat 40 de minute cu muzica aceea instrumentală pe fundal citind despre sărăcie, neajunsuri, recunoașterea talentului după moarte, probleme de sănătate, muzică, muzică, muzică.



Plus bonus:

 (Va urma. Ultima zi în Verona avea să răstoarne tot ce trăisem în Italia până atunci.)

Verona 1

Prima zi a fost liniștită.
Am mers cu autobuzul până am văzut pe geam un pod grozav și am coborât.

Am stat ceva acolo, apoi am văzut o săgeată spre casa Giuliettei, așa că am pornit într-acolo.
Mulți oameni, înghesuială, un balcon, multe lacăte de îndrăgostiți, mulți ghizi cu umbrele. Nu mi-a plăcut prea mult, așa că am plecat rapid.

Am ajuns într-o piață unde niște copii trăgeau de sfori, era o competiție adevărată cu banner, microfon, prezentator, coordonator. Așa am aflat că am nimerit la ZILELE ORAȘULUI. Care erau șansele?

Asta însemna că în toate piețele din centru erau jocuri, concerte, ateliere. Am dat de bărbați costumați, femei care se plimbau cu niște oale de lut pe cap, bowling, gazon improvizat pe asfalt, cântăreți locali în costume populare.

Am mâncat înghețată, pizza cu multe legume, am fost alungată dintr-o curte interioară de către un polițist. Adică,  pe scurt: am cumpărat o felie de pizza și nu am vrut să o mănânc mergând. Așa că am găsit o curte interioară cu barieră, m-am strecurat pe lângă barieră, m-am așezat pe bordura și am început să mănânc. Atunci a apărut un polițist care mi-a spus că sunt chiar în dreptul camerei de filmat, că m-a văzut tot departamentul și că trebuie să plec. Probabil aveau pauză de masă mai târziu.

Tot mergand, am ajuns la Piazza dei Signori; am nimerit la ponei pe care i-am filmat puțin cam haotic.



Fiind sâmbătă, mai toate magazinele erau închise. Am zărit, la un moment dat, o carte cu DIVE la un anticariat și am zis că trebuie să mă întorc să o cumpăr! (de ținut minte căci această întâmplare va avea urmări.)

La terase, lumea bea o băutură portocalie. Așa că, spre seară, am vrut să încerc și eu  BĂUTURA. A fost delicioasă. Am băut-o vizavi de cetate, așa că a costat 5 euro, dar a meritat. Spritz Aperol a€“ adică apă minerală, aperol, gheață, felie de portocală a€“ iar din partea casei chipsuri și cele-mai-gustoase-măsline-verzi.

La librăria FNAC m-am pierdut printre agende și ecrane enorme. M-am îndrăgostit de o agendă cu Micul Prinț. Pentru cei care nu știu, am o mare slăbiciune pentru agende. Îmi cumpăr întruna și nici nu apuc să le folosesesc pe toate. Așa că am zis "€œnu îmi cumpăr NIMIC în prima zi, voi reveni dacă nu găsesc ceva mai util”. M-am uitat la câteva secvențe din Cenușăreasa (Disney) pe un ecran cât mine de mare.

Am mers la Castel, am făcut poze artistice și m-am uitat la oameni. Îmi place să fac asta în călătorii, să stau undeva și să privesc oamenii care trec. Am stat apoi pe malul apei vreo oră și am făcut poze.

Am mers pe jos până am terminat toate străduțele, vitrinele, fântânile, am ajuns în cameră și am adormit cu tipa asta pe fundal.

 (Urmează Veneția & bonus filmuleț demonstrativ) 

PS:  Am uitat să zic de CETATE. Cele mai frumoase pietre-acolo sunt! 

București - Verona

 București Verona Veneția 

 ...sau 4 zile fără internet. 

Știam că va fi haos din momentul în care am luat biletele și am văzut că avionul decolează la 7:45. 

Am făcut check-in online, adică am completat datele și am bifat OK la final . Am primit pe mail confirmarea.

Adică vreo 3 pagini cu destinația, orele de plecare, sosire, confirmarea de plată. Mi s-a părut puțin ciudat că nu apărea niciun cod de bare. De obicei în călătoriile mele se ocupă altcineva de printat documente, rezervări online, plată etc. 

 Așa că i-am forwardat mailul contabilei. Am întrebat-o dacă e ok. Am printat. Simplu. 

 *** 

 Ziua 1 

 Se face dimineață. Ora 5:30.  

 Nici nu știu când a trecut timpul, cert e că am ajuns în ultima clipă la aeroport.  

 Wizzair. Dau foile în grabă. 

 - Nu e bine,€“ zice tipa. Îmi trebuie biletele printate. 

 - Păi asta am primit pe mail. 

 - Nu sunt bune documentele, ați făcut check-in online? 

 - Da. 

 Caută pe net. 

 - Ba nu l-ați făcut. 

 Și a urmat o discuție cu nununu și eu - dadada. Timpul trecea și nu ajungeam la o concluzie. 

 Ok, îi zic. Ce trebuie să fac? 

 - Vă duceți la ghișeu și plătiți 15 euro de persoană. Dar grăbiți-vă că e coadă mare și îmbarcarea deja a început. 

  

Au fost cei mai grei 15 euro din viața mea, dați cu cei mai mulți nervi. Încercam să rememorez pagina de net cu secțiunile și nu înțelegeam UNDE am greșit și de ce nu am printat ce trebuia. 

  

 Am ajuns în ultima clipă la îmbarcare. Am urcat în avion. Am adormit și m-am trezit la Verona. 

  

De la aeroport am luat un autobuz până la Gară. 6 euro.  

La Gară a început distracția. Uitasem să printez o hartă sau indicațiile pentru hotel. Aveam doar strada CARLO BELVIGLIERI NR 42. 

Am cumpărat biletele de autobuz și am început să întreb de stradă. Nimeni nu știa nimic. 

Pe site-ul hotelului (Maxim) scria că e la 15 minute de mers pe jos de centru. 

Până la urmă, un tip care semăna cu Roberto Benigni a zis să luăm 70,71 sau 72. 

Prima dată șoferul a dat din umeri când a auzit Carlo Belviglieri. Apoi m-a chemat înapoi și a zis că e muuult de mers. 10 stații.  

După 25 de minute îmi spune: Cobori la următoarea și vezi că e strada paralelă. Aceea e Belviglieri. 

Așa că am coborât. Și am încercat să ajung pe strada paralelă. Spun "€œam incercat” pentru că am dat în niște curți interioare blocate cu lacătul. De 3 ori. Și de fiecare dată când mi se părea că mai e puțin și ajung, apărea o poartă în față. 

Așa că am ocolit mai multe străzi până am ajuns pe un bulevard care semăna cu o autostradă. 

Am mers. Am mers. Era o zonă industrială cu fabrici, multe mașini, fără oameni. Cum să fie ASTA la 15 minute de mers pe jos de centru? 

La un moment dat am văzut un magazin de mobilă. Am intrat. Pustiu. Am zis un BUONGIORNO. Nimic. După câteva minute a apărut un domn. Îl întreb de Hotel Maxim. 

 - Mergi înainte și la un moment dat o să vezi un supermarchet PAM. Trebuie să treci prin parcarea lui și așa ajungi la hotel. Nu se poate decât prin parcare. 

Am mai mers vreo 20 de minute, convinsă că am greșit drumul. 

Dar-ca niciodată-îl nimerisem. Am văzut supermarchetul și deasupra lui a€“ HOTELUL. Adică Hotelul era deasupra unui supermarchet? 

 În rest, a fost simplu. Cameră frumoasă. Mâncare bună. Cafea și mai bună. Internetul 13 euro. 13 euro? 

 Da, 13 euro. Doriți? 

 Nu, mulțumesc. 

 Am lăsat bagajele și am pornit prin oraș. 

 Continuarea mâine  

 (au mai rămas de povestit lucruri despre Aperol, Veneția, Fabian&Chichi, carnea de cal, bătrânul de la anticariat) 

Haos: Bucuresti-Cluj

Caniculă.
Merg pe la Unirea, în soare. Fac cumpărături, mă duc la mașină să le las. Îmi amintesc că am uitat să cumpăr ceva. Intru la DM, vânzătoarea îmi zice:
 - Sunteți cântăreață cumva?
 - Da.
 - V-am văzut la tv, la Loto. parcă ziceați ceva că lucrați și în jurnalism, nu?
 - Da, la o revistă.
 Ne zâmbim. Plătesc. Plec.

  **
 La șinele de tramvai,o femeie urlă la telefon:
 - Nu mă umili! Nu mă UMILI! Nu mă mai umili am zis!
 și repetă.
 - Nu mă face așa, nu sunt bolnavă. Zi-mi că sunt bleagă dacă vrei dar nu NEBUNĂ! NU NEBUNĂ! NU NEBUNĂ!
 începe să țipe din nou.
 scot mobilul și înregistrez puțin. vreau să o țin minte.

 
**
Acum sunt în Cluj. Am mers cu mulți oameni dezbrăcați - abia apoi mi-am dat seama că era trenul care venea dinspre mare. Am avut lângă mine 2 fete de la Arhitectură care au vorbit nonstop. Nu cred că e vreun coleg din grupă pe care să nu îl fi menționat.
Ajung în gară. Frumos. Soare. Îmi iau 2 sticle de apă plată la jumătate, îmi pun căștile și încep să merg pe jos.

 
E prea devreme și sunt toate închise.
La un moment dat văd un Loto. Mă apropii. Ușa e deschisă. Intru.
Iau un bilet și pentru prima dată bifez numerele mele norocoase. Până acum puneam la nimereală sau extrăgeam din bolul lor niște numere. Bifez și la noroc 1 - îmi aminteam că așa se făcea.

 
 Mă duc la casă. 7,3 lei. îi dau 10 lei.
 - nu aveți 30 bani?
 - nu. am 50.
 - bine
 Îmi dă 3 lei înapoi.
 - ați mai jucat la Loto?
 - foarte rar.
 - că văd că ați bifat bine..
 - da, nu prea știu cum e cu codul ăla pentru Noroc.
 îmi explică. îmi arată exemple pe un panou.
 -participați la extragerea din noaptea asta.
 - și dacă e să câștig - pot ridica și din alt oraș premiul..nu?
 - dar de unde sunteți?
 - București. dar Clujul e orașul meu de suflet.
 
începem să vorbim despre asta. îmi spune că a vrut să studieze limbi străine, dar a picat așa că a ales să devină bibliotecar.
acum are 2 joburi: unul la Loterie până la 13:30 și unul la un cabinet de nutriție. a jucat mult timp tenis. îi plac filmele. a mers la tiff.
 
 îl întreb de nutriție.
 - la noi la cabinet vin de obicei profesoare sau cadre medicale supraponderale. iar nutriționistul le recomandă mure, afine, și carne doar de țară.
 - eu nu mai mănânc carne deloc de ceva vreme.
 - foarte bine, că asta din comerț are hormoni de creștere și e foarte nocivă. pe cât posibil - totul să fie de țară.
 - asta e imposibil.
-  să ții minte: cele mai nenorocite sunt produsele de patiserie. Să nu mai mănânci niciodată. Pun resturi de alimente habar nu ai ce mănânci de fapt.
 
 e din Bistrița. a făcut facultatea în Cluj, acum și-a mutat toată familia aici și se simte că acasă.
 
 - Ți-ar fi plăcut să faci facultatea la Cluj?
 - Da, cred, nu știu..
 
După ce mi-a spus unde pot mânca păstrăv cu legume și salată cu 11 lei, ne-am luat la revedere și am plecat. nu înainte de a se prezenta: Marius.
**

După ce am înconjurat statuia din centru de vreo 3 ori, ca într-un ritual ciudat - căutând cafeneaua mea preferată - mi-am dat seama că nu mai există. Aș fi putut să îmi dau seama de prima dată. Dar am tot căutat-o, Flowers - singura cafenea unde servesc espresso cu marțipan și frișcă. Serveau.

 
 Așa că acum stau că Corso-cafe - pentru că e singura de pe aici care are și net.

Beau apă plată cu lămâie de 0,75. Plănuiesc să cer ceva gen specialitatea casei din fructe sau cafea, dar îmi e frică să nu mă trezesc cu ceva imposibil de băut, imposibil de dulce sau de greu.

Când pute în lift

Urăsc când pute în lift.

A colonie, a parfum de femeie, a transpirație, a gunoi, a dulce, a noroi.

Aseară, spre exemplu, mirosea a proful meu de meditații din generală. E un miros inconfundabil; bănuiesc că era administratorul pentru că liftul s-a oprit la etajul 1. Dar cum pot doi oameni să miroasă atât de asemenator?

Venea de fiecare dată cu un pulover din lână făcut de mână, croșetat adică. Verde închis. Intodeauna: vară, iarnă, primăvară, toamnă, ploaie, zăpadă, soare - era mereu transpirat și avea o cămașă pe dedesubt. Niciodată nu rămânea în cămașă. Cred că prefera să transpire. Mirosea a animal ținut într-o licoare de sare, mirosea a îmbâcseală, a amar, a sudoare stătută.

Eu și ai mei dezbăteam îndelung problema după ce pleca. Nu de alta, dar trebuia să țin geamul deschis vreo oră ca să se poată respira în cameră. Iarna, muream de frig - dar nu aveam ce să fac. Țineam geamul larg deschis și mă rugam să iasă mai repede duhoarea.

În fiecare săptămână, după ce pleca, mă gândeam cum îl suportă soția? Cum îl suportă copiii? Cum de nu îi spune nimeni nimic acasă? Avea copii mici, de obicei copiii mici spun adevărul – nu știu să fie diplomați; ei nu simțeau mirosul?

Sau poate când pleca de acasă era fresh. Venea la noi. Pe drum transpira. Stătea în propriul miros apoi ajungea acasă și intra direct în duș. Chiar și așa duhoarea rămâne - v-am zis. Dacă rămâne în lift de la parter la etajul 1 -  în mod cert rămâne și pe hol în drum spre toaletă. 

Vecinii. Vecinii ar fi trebuit să facă ceva.

Și atunci poate ar fi renunțat la puloverul peste cămașă. Chiar așa-când îl spăla? Nu l-am prea văzut cu alt pulover și stau acum să mă gândesc: când îl spăla? Cine îl spăla? Cum de nu rămânea mirosul impregnat în mașina de spălat?

Toate ca toate, dar ar trebui să existe lifturi cu aerisire.

Trăiască diacriticele și oamenii frumoși!

Cum să nu iubești Stabucks Victoriei?

episodul 1(acum 1 lună):
Am mers cu Radu Tudoroiu să punem țara la cale.
După ce mi-am luat băutura (grande capucinno almond - ceea ce comand de obicei indiferent de anotimp), m-am dus să îmi pun scorțișoară.
Purtam o cămașă-rochie nou-nouță albă de la LaChatterie și eram hiper-atentă să nu cumva să vărs cafea pe mine. Am mers încet până la barul de condimente. NU am alunecat deși aveam niște platforme imense.

Am scos capacul și nici acum nu știu cum am vărsat toată cafeaua peste șervețele, scorțișoară, bar, podea. Am rămas ca o statuie, cu portofelul căzut pe bar holbându-mă la propria-mi cămașă. Fetele de la cafea strigau spre mine: Ia portofelul de acolo, ia-ți portofelul.
...dar eu eram axată să nu pătez cămașa și repetam obsesiv:
E prima dată când pun cămașa asta pe mine, nu pot să cred. Am fost atentă TOATĂ ziua. E prima dată...
Nu numai că personalul s-a amuzat, dar au mai făcut și glume pe seama întâmplării. Și mi-au făcut o altă băutură identică, deși fusese vina mea; nu mai zic de haosul de pe jos.

episodul 2(acum):
Mi-era super poftă de capucinno cu sirop de migdale. Așa că tot drumul mi-am repetat în gând că îmi iau cel mai mare pahar. Iar când am ajuns la casă am spus TALL.  (cel mai mic)
Plătesc, apoi mă uit la pahare și văd VENTI(cel mai mare). Întreb dacă se mai poate face ceva. Tipa schimbă paharul și comanda și nu mă lasă să mai plătesc. Zice: Lasă așa, suntem ok!
Mă uit la ea, scot o hârtie de 5 lei și îi zic: Păi și diferența de bani?
Ea: Nu e nicio diferență, lasă așa - am rezolvat.

Și acum sunt aici la Starbucks, scriu pe laptop și am un zâmbet imens pe toată fața.
Oamenii ăștia chiar știu ce fac.

(iar aici mă refer STRICT la Starbucksul de la Victoriei..pentru că am avut niște experiențe traumatizante în mod repetat la Starbucks-ul din Plaza.)