sâmbătă, 4 iunie 2011

Primul meu lesin

…a avut loc ieri dimineata. De fapt era pranz, dar ma simteam ca si cand ar fi fost dimi. Si de atunci tot am flashuri.

Ma trezesc la 8. Adorm la loc. Ma trezesc la 10. Adorm la loc. Ma trezesc la 11. Si chiar ma simt bine. Mananc niste biscuiti, saratele, beau niste apa. Gatul nu ma mai doare, febra nu am mai facut, e bine.

Pe la 15:00 iau 41 de la 1mai inspre mall sa ma vad cu B.

E foaaarte cald afara, abia adie vantul.

Ma urc. Aglomerat. Mi se face foarte cald. Nu am la mine nicio carte, asa ca incep sa imi fac vant cu mana, dar nu functioneaza. Simt nevoia sa stau jos. Si chiar cand gandesc asta, se elibereaza un loc langa mine.. care este luat repede si usor brutal de o batranica. Ma consolez cu gandul ca macar nu a fost luat de cineva tanar.

Imi e FOARTE cald si nu mai pot sta in picioare. Brusc mi se face greata. (Nu, nu in 41, nu in 41!-imi tot zic, dar greata nu asculta de referirile mele spatiale)

Ma aplec si stau pe vine. Degeaba. Oamenii se uita ciudat la mine. Ma gandesc ca poate chiar e canicula, dar atunci ceilalti oameni de ce nu au nimic? Mi se pare ca 41 merge extrem de incet, abia a ajuns la podul Grant. Ok, o sa cobor la Crangasi sa iau metroul. Macar acolo e racoare.

Se apropie Crangasi. Ma duc spre trepte. Simt un val de caldura. Greata. Val de caldura. Greata. In sfarsit SE DESCHID USILE! Pun piciorul pe prima treapta, pe a doua si BRUSC vad alb in fata ochilor si nu imi mai simt corpul. Simt cum ma clatin. Imi tiuie urechile. Printre tiuituri aud ca prin departare: Hei domnisoara, ce faci?! Alo, alo, va suiti pe mine?

Si nu reusesc sa vad nimic pentru ca totul e ALB. Nu imi simt picioarele. Asa ca blamajesc cu ultimele puteri: Cred ca mi s-a facut rau. (cam lung, dar nu mi-a venit o varianta mai scurta)

Si pentru cateva secunde mi se rupe filmul. Adica nu imi amintesc nimic.

Simt o mana si vad ca prin ceata o fata cu ochelari care ma ia de brat.

Am uitat sa zic: in timpul asta oamenii treceau prin mine, pe langa mine, fara sa faca NIMIC. Stiti cum e la Crangasi, coboara jumatate din 41. Ma gandesc: La naiba, astia or sa creada ca sunt beata, de asta nu vrea nimeni sa ma ajute!

Fata ma ajuta sa ma asez pe bancuta din statie. Eu dau sa ma asez (in continuare vedeam ALB).

Aud: Nu, nu aici, putin mai in spate. Ma dau mai in spate. Nu stiu cat ma mai tin picioarele. In sfarsit sunt jos – pe bancuta. Nu o vad, insa imi aud vocea infundat: Multumesc mult, multumesc mult de tot.

Apoi instinctiv imi proptesc capul intre maini, atarnand in jos si raman asa ceva vreme cu o senzatie profunda de greata, ameteala si tiuit de urechi.

Dupa niste timp (habar nu am cat a trecut), imi revine vederea. O sun pe B: Buna, cred ca am lesinat, nu mai ajung sa ne vedem.

B: Ai facut cadere de calciu, du-te la o farmacie si cere ceva.

Eu: Nu stiu daca ma tin picioarele pana la o farmacie.

Si chiar atunci vad vis-à-vis de mine o farmacie.

Mai stau vreo 5 minute si incep sa merg clatinadu-ma ca o drogata. Simt ca arat dubios, dar de data asta chiar nu am ce sa fac.

Intru in farmacie. Stiti cum turuie Ally McBeal cand e tensionata? Ei bine, eu eram de vreo 2 ori mai repezita+ametita, asa ca a iesit ceva de genul:

-Buna ziua, stiti, cred tocmai am facut o cadere de calciu, adica am vazut alb in fata ochilor, apoi am lesinat cateva secunde. Numai ca sunt sub tratament cu un antibiotic puternic, iau doza dubla de Klacid la 24 de ore si simt o amareala de ieri noapte si nu stiu exact de la ce ar putea sa fie. Ce credeti?(toate astea turuite fara pauza)

Tipa face ochii mari.

- E posibil sa fie de la antibiotic. Stati sa dau un telefon.

Se duce in spate.

Imi aduc aminte ca sunt deshidratata. Cer un pahar cu apa. Nu rece, ca ma doare gatul. Il beau pe nerasuflate. Mai cer unul. Se intoarce farmacista.

- Da, e posibil sa fie de la bila si ficat.

- Dar iau protectie.

- E antibioticul prea puternic.

- Si de-aia am lesinat?

- Cred ca da.

- Pai si ce pot sa fac?

- Stati sa vad daca mai am niste saruri…

Le cauta.

- Nu mai am.

- Deci ce pot sa iau?

- Un ceai care sa va elimine toxinele.

- Un ceai?!

- Da, de papadie.

- Ok. Deci nu am facut cadere de calciu?

- Nu cred, e de la bila. Trebuie sa schimbati antibioticul, e prea nociv.

Tot clatinandu-ma am ajuns pana acasa. Si nici acum nu stiu de la ce a fost, dar - macar - am schimbat antibioticul. Si nu - nu am mai iesit din casa de atunci. Si in toate secundele alea de alb care imi tot revin sub forma unor flashuri ma gandeam: asta nu mi se poate intampla mie! Asta nu mi se poate intampla mie! – si nu era ceva amuzant, ca pana acum..


4 comentarii:

Adrian S. spunea...

Îmi aduc aminte cât de ofticat am fost pe reacţiile mele întârziate când a leşinat (sau cât pe ce să dea să leşine) în faţa mea o fată la care ţineam tare mult. Ea are câteodată un straniu (dar explicabil) mod de a face faţă la stările de rău, de ameţeală; sau măcar de-a le anunţa: începe să râdă aproape isteric, aparent bine-dispusă.

Şi mă uitam aşa la ea cum se lasă moale, zâmbind, de mi-a luat destulă vreme să dau muşchilor impulsul de-a mă repezi s-o prind. Şi-am prins-o până la urmă, pe ultima sută de milimetri. Şi-a revenit cam imediat şi n-am îndrăznit să lansez vreo palmă :).

Fraieri băieţii dimprejurul leşinului tău. Tare oportun mi s-ar părea momentul ăsta ca să reacţionezi uman, un pic supra-protectiv (indiferent ce eşti) şi să transformi situaţia într-o mică, vagă împrietenire.

De pildă, mi-ar fi teamă să mă bag în seama dumitale pe Facebook. Ai un număr enorm de contacte acolo, ceea ce mă intimidează cumva. Apoi pari tare ocupată cu pasiunea din care-ţi duci şi ceva trai. Mai mult, văd că lucrurile (care-or fi ele) sunt în stare să te deranjeze repejor şi multicel. În schimb, cu bucurie aş sta să-ţi revii şi să te-ntreb apoi cum e să ai curaj în viaţă. Ce ţi-e şi cu potenţiatorii ăştia de curaj...

Suflet de curva spunea...

nah, trist ;))

Andreea Verde spunea...

Adrian - daca iti vine sa crezi abia azi am citit ce mi-ai scris. Dintr-un motiv sau altul nu am primit notificarea la momentul respectiv.
Si nu stiu daca trag concluziile potrivite, dar:
- nu ma las deranjata repejor, numai ca uneori simt nevoia sa atrag atentia asupra unor lucruri care imi par mie iesite din comun
- nu te lasa intimidat de facebook. vreodata. mai ales in ceea ce ma priveste.
- contrar teoriei enormitatii numarului de contacte, pe 80% din persoane le cunosc/am colaborat/mi-au fost studenti/am fost colegi.

nu prea inteleg intrebarea despre curaj, insa...

richea andreea spunea...

Pana la urma care a fost cauza? si cum ti-ai revenit? Ma intereseaza in special de tiuiturile in urechi. Multumesc si sanatate multa!