Chiar a fost teapa?

Sambata.16 iunie~20:20. Ma duc la Street Delivery. Nu gasesc loc de parcare.

Pana la urma o las in spatele Ateneului. In timp ce fac ultimele manevre, o tipa slaba, inalta si putin cocosata vine la mine la geamul masinii si blamajeste ceva intr-o engleza cu accent frantuzesc.

Ies din masina, fericita ca pot sa imi exersez franceza: Are you French?

Ea cu o voce lesinata: No, no.

Eu (confuza): Are you sure? Where are you from?

Ea: Slovenia.

Ma duc in fata masinii sa vad ce vrea de la mine.

Cu ochii in lacrimi si mana tremurata imi spune ca e terminata, ca nu stie ce sa mai faca. Ca a fost jefuita si trebuie sa ajunga la un workshop de psihologie la Iasi. Ca i-au furat tot: bani, carti de credit, portofel, in timp ce isi injecta insulina – si isi ridica bluza, imi arata intepaturile.

Ma uit la figura ei sa imi dau seama daca vorbeste serios. Dar pare terminata pe bune: cocosata, gatuita, arata de parca a plans, cu ochii mari si fata palida.

Imi spune ca e din Slovenia, ca la ea la ambasada e inchis, ca umbla pe strazi si ca nimeni nu o crede. Ca toti oamenii de pana acum i-au intors spatele si nici macar nu au ascultat-o, ca nu mai are nicio solutie, ca ii este super rusine ca umbla asa ca o cersetoare, dar ca are nevoie de 30 de euro ca sa ajunga la Iasi, sa plateasca nu stiu ce taxa.

Ca imi va returna banii imediat a doua zi, ca restul colegilor ei vor ajunge cu avionul, dar ca pana atunci ea trebuie sa plateasca acesti bani; e rusinata; isi cere scuze; e terminata; are palpitatii; nimeni nu o crede; imi multumeste ca m-am oprit sa vorbesc cu ea.

Ma uit atent la ea, o analizez sa ma prind daca minte sau nu.

Nu da niciun semn ca nu ar fi sincera, plus ca engleza ei nu suna a romana. Are un accent frantuzesc, am mai zis asta. De obicei romanii vorbesc engleza mai ruseste.

Ma uit la fata ei – nu pare romanca.

Ma gandesc ca si mie mi se intampla chestii incredibile si de multe ori oamenii nu ma cred, ma gandesc ca daca as fi intr-o tara si mi s-ar intampla asta probabil nu mi-ar da nimeni de pe strada bani. Ma gandesc ca are nevoie de ajutor. Si ma mai gandesc ca daca intr-adevar toata povestea e adevarata si eu nu o ajut – cine o sa o ajute? Ce o sa faca?

Asa ca scot portofelul si ii dau 100 ron.

Ca sa ma conving inca o data ca nu e o escrocherie, ii propun sa facem o poza impreuna. E de acord fara sa ezite – asta imi intareste ideea ca povestea e adevarata.

Continua sa imi povesteasca de Iasi, de psihologie, despre oamenii care nu o crezusera.

Aduc din torpedo un cd cu Dekadens si i-l fac cadou. Imi spune ca o sa il asculte cu drag, ca am salvat-o si ca GOD BLESS YOU – de mai multe ori.

Ii las numarul meu de telefon si numele ca sa imi trimita banii prin Western Union. Zice ca ma va suna urmatoarea zi intre 10-12.

Inainte sa plece imi aduc aminte ca imi spusese 30 de euro, iar eu ii dadusem 100 ron.  O intreb daca mai are vreun ban sa completeze. Spune nu. Asa ca mai scot inca 30 de lei si ii dau. Imi multumeste, zice iar God Bless You si imi spune ca imi va trimite banii in euro.

Imi scrie in agenda numele ei. Mi se pare ca suna cam dubios si ca are cam multe punctisoare, dar in fond – ce stiam eu despre Slovenia? Am fost o data, 1 zi, in Ljubljana si asta a fost tot.

Ne uram de bine, aproape ca ne luam in brate si pornesc spre Street Delivery fericita si implinita ca am ajutat un om. Radiam, pur si simplu. Ma intalnesc cu prietenii, le zic ce am patit, le arat poza cu tipa.

Liviu imi zice: NU pot sa cred!! Tipa asta umbla acum un an pe 1 mai si zicea ca e din Moldova si ca a fost jefuita!

Eu: Nu se poate sa fie aceeasi tipa, poate doar seamana..

Liviu: Iti zic sigur: EA E! Are o fata inconfundabila! S-a tinut dupa mine juma’ de drum – i-am zis ca nu am bani si tot insista: sa mergem la bancomat, sa mergem la bancomat.

Asta mi-a cam stricat karma. Toata seara am analizat limbajul ei verbal si nonverbal si tot nu am gasit semne ca ar fi mintit.

Am asteptat pana duminica, zisese ca ma suna intre 10-12. Nimic!

A trecut seara. S-a facut luni.

Tot nimic.

Si ma obsedeaza care a fost SENSUL acestei pacaleli - escrocherii pentru ca (din pacate?) la mine functioneaza principiul ala cu "everything happens for a reason". 

Mihai Plete Foto loveste din nou

Cine nu a auzit de "Mihai plete foto" trebuie sa citeasca primul meu contact cu el. Sa fie in loc de introducere:
http://andreea-verde.blogspot.ro/2008/04/fotograful-nebuuun.html
Asta se intampla in aprilie 2008.
Sa revenim la 2012
Primesc poza asta pe mail de la prietena mea Bia prin luna februarie.

O sun: Ce a mai facut de data asta?
Bia: A venit la cafeneaua din Afi. Si a incercat sa o convinga pe fata de la bar sa ii pozele nud in zapada. Deci...Mihai plete foto loveste din nou!
Eu: Pai si ce i-a mai zis?
Bia: S-a tinut de capul ei cam o ora, nu mai pleca de acolo. I-a tot zis cat de bine ar arata ea goala in zapada. Cica "Ai mai facut vreodata nud in zapada?" Ea i-a zis:"Nu!". Si el: "Pai si, nu vrei sa incerci cu mine?". L-a tot refuzat. El tot nu pleca. Si apoi i-a lasat bucata aia de hartie si a insistat sa il caute. Si cand am ajuns acolo si am vazut Mihai-plete-foto mi-am amintit instant de tine!
Asta se intampla in februarie.

***

// Cut to mai 2012. Gala Avanpremiere. Eu si Andreea Retinschi povesteam de una-alta. La un moment dat il vedem fix in fata noastra pe Mihai, ne intoarcem simultan una la cealalta si ne zicem (tot simultan evident): Plete foto?!?

Hai sa ii facem o poza, ii zic.
Andreea Retinschi isi scoate aparatul si imortalizeaza momentul.

Telefonul de dimineata

Acum 3 minute.
Suna mobilul. Numar necunoscut(mie).
Eu: - Alo!
Ea: Alo, cum sa iti zic buna ziua sau buna dimineata?
Eu: (Incercand sa imi dau seama cu cine vorbesc) Hai buna ziua.
Ea: Da' ce e cu tine?
Eu: Nimic..
Ea: Ce-i cu vocea asta? Ce ai patit?
Eu: Nimic...
Ea: Esti acasa? Abia te-ai trezit? Ai baut azi-noapte?
Eu: NU, lucrez.. Am destul de multa treaba..
Ea: Da' ce ai facut pana acum?
Eu: Am stat pe telefoane cu tipografia.
pauza. pauza. pauza.

Ea: Iiighhhh...cred ca am sunat gresit.

si imi inchide.

Si stau si ma intreb - cum mai poti sa suni gresit in ziua de azi? Adica inteleg cum era pe vremuri cu telefonul fix - mai greseai o cifra, mai suna in centrala, etc. Dar asta inca ramane o enigma.

Taximetristul de azi

Azi. Ora 11:30. Plec de la redactie cu Elena si ne urcam in taxi.

Elena: Si? Te simti mai bine?

Eu: Mmmmmm. Da.

Taximetristul izbucneste: Haha, asa fac si eu – ce naiba? Te simti bine? Pai ma simt ca dracu, cum naiba sa ma simt bine. Da nu pot sa raspund asa. Tre sa zic: da, ma simt mai bine. Ce bine? Ca merge totul ca naiba, fir-ar sa fie.

Radem toti 3. Eu si Elena incepem sa dam telefoanele zilnice de dimineata.

Apoi Elena ma intreaba: Si? Ai reusit sa mai mananci si tu ceva?

Eu: Nu. Nu am mai apucat.

Elena:  Adica tu iar n-ai mancat nimic de dimineata? Pai de asta esti asa terminata.

Pornim o usoara conversatie despre mancare, la care taximetristul participa rezervat.

Ajungem la destinatie.

Elena: Bon cu stampila, va rog.

Taximetristul: NU!

Noi ne uitam contrariate: Cum adica NU?

Taximetristul: Hehe, nu se poate. Va dau bon cu stampila doar daca promite domnisoara ca mananca ceva.

Radem din nou toti 3 si ii promit ca o sa mananc. (e ora 15:30 si inca nu am avut timp, dar macar am baut o cafea.) Mai zicem una alta-radem cu el, ne multumim reciproc ca ne-am imbunatatit ziua. Inainte sa ies din masina ii zic:

O singura chestie, ce zodie esti?

Taximetristul se blocheaza putin, apoi spune razand: Pai iti zic, dar de ce? Adica zi-mi de ce vrei sa stii!

Eu: Pai eu simt ca ai fi sagetator, pentru ca am avut o conexiune bizara si am ras tot drumul si pur-si-simplu sunt curioasa daca teoria mea e adevarata.

Taximetristul (se blocheaza apoi rade si imi intinde mana): Incantat de cunostinta, 13 decembrie!

Dau mana cu el si ii spun: Incantata de cunostinta, 16 decembrie!

Mai dam vreo 2-3 ture de ras, mai zicem una-alta despre cat de tari sunt sagetatorii, apoi ne dam jos din masina.

Cum sa canti in toaleta publica

Pe la 22:30 m-a chemat Klaus in Gradina la Verona.
Eram plecata de ceva vreme de acasa, asa ca desi aveam blugi si geaca, purtam sandale in picioare.
Am ajuns. Evident stateam la masa afara: eu, Klaus si Robi.
Dupa o limonada de ananas rece ca gheata, combinata cu picaturi de ploaie si vant destul de rece am decis ca nu mai rezist.
Le zic: Hai sa plecam! Mor de frig.
Ei: Da' stai sa terminam berile.
Tocmai ce comandasera cate o noua bere, era ultima comanda.
Dardaiam de frig, asa ca am hotarat: "Ma duc la toaleta si va astept acolo."

Ajunsa in toaleta - m-am dat cu ruj, m-am fatait de colo-colo, am fredonat melodii, m-am spalat de vreo 2 ori pe maini. Baietii nu veneau. Am descoperit un geam care dadea chiar in gradina. Radeau de mama focului si nu se grabeau deloc cu berile alea.

Am iesit pe hol si am inceput sa cant - sa cant tot ce imi trecea prin minte, adica le inventam pe loc.

Nu stiu cat timp a trecut sau daca se auzea de afara.

La un moment dat au intrat baietii. Nu m-am oprit din cantat asa ca Klaus a scos aparatul si a inregistrat.
Melodia e compusa pe loc acolo in toaleta, de aceea nu stiu cata coerenta au versurile.

Taximetristul si covorul

"Cu toate ca ne certasem la un moment dat, pana la urma ne-am luat in brate si ne-am pupat. Ceva frumos. Lucruri de-astea nu cumperi asa oricand."

Trebuie sa va zic ca in ciuda tuturor lucrurilor incredibile care mi se intampla, eu nu prea am episoade cu taximetristi. Adica la mine functioneaza cam asa: ma urc in taxi-zic unde tre' sa ajung - platesc - ma dau jos. Nu vorbesc cu ei, nici ei cu mine - fapt ce a socat-o pe Oana Parache cu care am avut o sedinta foto ieri pentru LaChatterie.

Stati ca urmeaza si video, dar mai incolo.
Dupa ce m-am transformat intr-un fel de Marilyn Monroe prin mainile magice ale Ioanei Cristea & Iulian Urlan  am pornit impreuna cu Oana Parache spre parc. Si acum o sa scriu exact cum s-a intamplat.

Ca sa va imaginati: Eu - coafata-machiata-cu tenisi-si-geaca-de-piele; Oana-cu-multe-genti-de-fotograf-pulover-negru-blugi-proaspat-cumparati.
Ne urcam in primul taxi pe care il vedem la statia 1 decembrie 1918 (nu stiu cum se numeste strada).
Ii zicem unde mergem.
Taximetristul: Vai, sarumana, multumesc mult! Multumesc tare mult.

Eu ma uit la Oana; Oana se uita la mine, ne uitam la el - poate vorbea la telefon? NU-vorbea cu noi.

(Ulterior misterul s-a elucidat: nu avusese o cursa de 3 ore si se plictisea ingrozitor.)

Si aici incepe straniul pentru mine. Este primul taximetrist cu DISCURS pe care il intalnesc.
Ne povesteste cum a schimbat azi 3 covoare, cum sotiei lui nu i-au placut, s-au certat. Stie toate nuantele bej, cafeniu-urs-brun, culoarea untului, patratele roscate, dimensiuni. Vroia si el sa ii faca sotiei lui o surpriza de Paste asa ca s-a dus de dimineata si i-a luat un covor care ii placuse ei. Cand s-a intors cu el acasa, mare scandaaaaal: sotia il detesta. L-a dus inapoi. A luat altul mai simplu, mai bej, "ca o mocheta" - din nou acasa: DEZASTRU. Sotia ii face iar scandal ca nu e bun de nimic, ca nici un covor nu e in stare sa cumpere.

Dar i-o zice si el: "De ce nu ai mers cu mine? Aveai copil de alaptat sau ce?"

...toate astea l-au intristat rau, ne zice in continuare. Porneste pentru a 3a oara la magazin iar fata ii da banii inapoi pe covor... "aveam si bonul aveam tot, m-a vazut asa amarat si pana la urma cred ca i s-a facut mila de mine si mi-a dat banii inapoi."


Toata povestea pe larg in video-ul de mai jos. Cert e ca pana la urma s-au pupat si s-au impacat, ca asa le sta bine unor batrani trecuti de 60 de ani - "Doi batrani nebuni care se cearta si dup-aia se pupa."

SPOLER ALERT: protestul acestui taximetrist impotriva oamenilor bogati. "Mi-am propus sa traiesc mult. (...) sa fie ca un protest impotriva celor bogati."

+ la 5:15 aparem eu si Oana.

Prima data SINGURA

Prolog: Nu stiu cati dintre voi stiu, dar am mers 10 zile la Toronto sa cantam la Canadian Music Week (cu Dekadens).

La scurt timp dupa ce ne-am cazat si am vazut clasicele puncte turistice, am descoperit ca la 10 minute de hostel de afla Cartierul Chinezesc. Chinatown, in totalitate: cu produse made in Chine, muzica chinezeasca pe fundal, filme chinezesti, vanzatori-chinezi, cumparatori – chinezi si asa mai departe.

Joi 22 martie. Ziua in care avem concertul. 

Ne trezim si pornim spre Chinatown. Noi suntem singurii intrusi din cartier.

Intr-unul din magazine gasesc o mini-umbrela verde. Pentru cei nu stiu, am o slabiciune pentru umbrele. Asa ca nu rezist tentatiei si ma duc sa o platesc. (seara, am folosit-o la concert)

Vanzatoarea vorbeste o engleza stricata; ii dau banii. Ea se uita la mine, apoi la colega ei, ii spune ceva in limba materna apoi imi intinde un plic.

Cu aceeasi engleza stricata imi explica: are 2 bilete la balet, spectacolul incepe intr-o ora, ea si colega ei evident nu pot ajunge – asa ca mi le ofera mie. Gratis.

M-am blocat. Nu neaparat pentru ca mi le-a oferit, dar cu o zi inainte facusem mare tam-tam ca vreau sa merg la un spectacol de teatru, opera sau orice fel de performance made in Canada. Si toata lumea ma trimisese sa ma documentez pe net, nefiind la curent cu stagiunea din Toronto. Iar pe net nu gasisem mare lucru. Si acum mi se oferea - out of the blue - experienta mult dorita.

-         You need to hurry if you want to go, it will start soon, imi zice chinezoaica.

Ma dezmortesc din blocaj, ii multumesc indelung, iau biletele si merg inspre Four Seasons Centre of Performing Arts - http://www.coc.ca/aboutthecoc/fourseasonscentre.aspx

Pe drum, Jan imi zice “Iti dai seama ca la cate patesti tu, poate e o capcana si cine-stie-cine te asteapta pe scaun acolo. Poate aveau vreun rendez-vous cu mafioti. Sau poate e un spectacol d-asta numai cu chinezi. Si o sa fie direct – ASTA NU MI SE POATE INTAMPLA MIE.”

“Eu ma duc oricum. Nu vrei sa vii?”
“Nu. Dar daca ai probleme, da-mi un telefon.

Dintre toate zilele petrecute in Toronto, asta a fost singura in care nu ma machiasem. Purtam cizmele negre, colanti portocalii si o rochie neagra. Nu eram imbracata de “balet”, pe de alta parte era joi ora 14 - poate ca nici ceilalti nu avusesera timp sa se “gateasca”.

Ajung in fata centrului. Afara erau o multime de batrani eleganti. Eleganti – ca in filme. Dar nu imi pasa, trebuia sa vad spectacolul.

Ma uit pe bilet – dandu-mi seama ca fusesem atat de coplesita incat nici nu stiam la ce spectacol ma duceam. The Seagull-Cehov, 75$. Saptezeci si cinci de dolari??

Intru. Ii spun tipei ca am un bilet in plus, sa il ofere cuiva.

In continuare vad multi batrani, unii in scaun cu rotile, altii mai vioi, servind cafea si sampanie la bar. Ma plimb printre ei. Sunt cea mai tanara. Vad o tipa in slapi.  Poate ca pana la urma nu sunt cea mai nepregatita vestimentar pentru eveniment. Vad coliere opulente, bratari de aur, sacouri, barbati la costum, esarfe purtate drept sal.

Merg sa imi caut locul in sala. Stau la loja, foarte aproape de dreapta scenei.

               Dupa 7 minute, incepe spectacolul.

                                                                                      ***

A fost incredibil. Nu e o recenzie si nici nu vreau sa pun accentul pe asta, insa m-a impresionat. O recenzie canadiana gasiti aici http://tapeworthy.blogspot.com/2012/03/breath-of-fresh-air-seagull-ballet.html

                                                                                      ***   

Revenind. A fost prima data cand am mers singura la un spectacol. Pana acum nu concepeam sa merg singura la teatru, opera, balet, concerte – mi se parea ca TREBUIE sa mergi insotit. Dar iata ca a trebuit sa merg pana in Toronto ca sa scap de ideea asta preconceputa.

Daca ar fi sa rezum, as spune: 

Am iesit nemachiata in cartierul chinezesc din Toronto, iar vanzatoarea de la care am cumparat o mini umbrela mi-a facut cadou 2 bilete a cate 75$ la spectacolul de balet “Pescarusul”(Cehov) la care am mers pentru prima data in viata mea neinsotita. Si asta chiar ca nu mi se putea intampla mie!